Moartea unui poet cu minte
Primul lucru pe care l-a făcut poetul Berceanu Patrel, după ce a murit, a fost să meargă la mormântul pictorului şi scenografului Novac Sorin, să tragă o ţigară.
– Bine, măi Sorine, ţie îţi convine, eşti mort, dar pe mine nu mă primiră nici în rai, nici în iad. Zise Sfântul Petru că poate, poate, mă primesc ăia din uniunea europană. Ăia ce mai au bugete, că noi… Mă mai întrebă ce aş face eu dacă ar fi să îmi iau viaţa de la cap… Cum aş îndrepta eu lumea care stă să cadă ca mărul din Adam. … M-a apucat groaza: iar şcoală, iar învăţat, iar examene, iar premiant, şef de promoţie …la regie-teatru…iar poezii… monografii…ca să ajung tot la monografia lui Ubu-Rex cu scene din Macbeth.. Pe care – supliciu – mi-au şi premiat-o! Zic: aşa nu se mai poate! Prea se repeat, Doamne! Este evident! Îşi dă seama până şi Sorin Novac, care, măcar, a intrat în eternitate… Pe când eu… Spânzurat între cer şi pământ, trăgând din ţigară în faţa unui mormânt… vă rog, studiaţi-mi opera… cu creionul în mână…cenzuraţi ce este prost scris…daţi-mi, dacă interesele o cer, conducerea teatrului universal, nu a unui pârlit de teatru de păpuşi fără adresă, care face naveta între sat şi oraş cu decorul în cârcă… Aştept un sfat… o părere… nu pot să îndrept lumea după capul meu… Ce este mai rău, este că mi-aş repeat, în limba română, greşelile: uite, ca acum. Plec de la tine, moşule, şi merg aci, aproape, la monumentul eroilor căzuţi pentru ţară. În faţa mea, cu spatele, un om, cu o fetiţă. Să punem şi noi, zice omul, o floare de liliac aici. Fetiţa se roteşte în jurul lui ca un zmeu ştirb. Omul se apleacă. Am aşteptat să depună floarea. Când s-a ridicat şi s-a întors, l-am privit. Era livid… Nu ştiu cum… Poate era mort… Poate era viu… M-am apropiat şi m-am aplecat să pun şi eu o floare. Atunci am văzut floarea de liliac a omului. Era ofilită demult… Poate era moartă… Poate era vie…Omul m-a văzut şi capul i-a explodat într-o lacrimă uriaşă. Eu l-am văzut şi capul mi-a explodat într-o picătură de sânge uriaşă. Atunci au căzut de sus toate gradele… toate decoraţiile… toate prerogativele… toate hărţile operative… şi un singur ordin: Fii cuminte! Am scris cuminte o poveste: a fost odată un plugar care l-a salvat pe Dumnezeu de la înec. Recunoscător, Dumnezeu i-a spus omului să-I ceară un dar. Omul i-a cerut o planetă de poet. Dar să fie Pământ! A spus omul. Dumnezeu s-a intristat… “Fie pe inima ta! Dar nu are cap…”
7-8 mai 2006
Craiova