De aproape o lună deputaţii şi senatorii Uniunii Social Liberale (USL, alianța dintre PSD, PNL și PC) sunt în grevă parlamentară şi nu au de gând să renunţe decât dacă le sunt îndeplinite cele patru condiţii formulate de liderii lor: un angajament public al primului-ministru că nu va mai folosi asumarea răspunderii şi ordonanţele de urgenţă; un angajament public din partea celor de la putere că vor participa şi vor recunoaşte Parlamentului dreptul de a cenzura Guvernul prin moţiune de cenzură; sancţionarea fraudării votului de către preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, şi garanţii că nu se va mai întâmpla aşa ceva în viitor; rediscutarea modificării abuzive a Regulamentului care a recunoscut în Parlament un partid ce nu a candidat niciodată, respectiv UNPR.
Decizia co-preşedinţilor USL, Victor Ponta şi Crin Antonescu, privind continuarea protestului chiar şi până la alegerile locale din luna iunie, în cazul că cei de la putere îi vor ignora şi pe mai departe, este destul de riscantă, pentru că va bloca şi mai mult activitatea parlamentară, pe de o parte, iar pe de alta, va compromite şi mai tare credibilitatea alianţei într-o perioadă în care are are mare nevoie de aşa ceva. Mai mult, absenţa deputaţilor şi senatorilor opoziţiei din sălile de şedinţă poate fi interpretată de alegători ca o trădare, întrucât nu au fost consultaţi înainte să se ia hotărârea de a nu-i mai reprezenta în forul legislativ al ţării.
Adevărul este că românii nu prea au sesizat subtilitatea protestului în curs de desfăşurare, inedit în istoria politicii româneşti postdecembriste, care se practică, suntem asiguraţi, şi în ţări cu democraţii consolidate. Pentru că tot ce au înţeles ei din “greva de lux” a parlamentarilor opoziţiei este că aceştia boicotează lucrările Parlamentului, fără să renunţe la calitatea de parlamentari, beneficiind în continuare de secretare, maşini, deplasări şi sume forfetare; că pontează de prezenţă, cu menţiunea “protest parlamentar”, pentru a-şi încasa indemnizaţiile, pe care, spun ei, intenţionează să le doneze într-un ipotetic fond filantropic; că nu iau parte la dezbaterile în plen ale Legislativului, dar chibiţează şedinţele de la balcoane, ameninţând cu contestarea la Curtea Constituţională a legilor votate de cei de la putere; că nu îşi exprimă punctele de vedere de la tribuna Parlamentului, ci în emisiunile tv, la care sunt nelipsiţi seară de seară. Într-un cuvânt, că lipsesc nemotivat de la serviciu, fiind plătiţi de la bugetul de stat, adică din banul public, într-un total dispreţ al normelor codului muncii şi ale bunului-simţ şi că, în loc să-şi ceară scuze, îi sfidează, justificându-şi chiulul prin explicaţii neconvingătoare, cum că cea mai mare parte din activitatea unui parlamentar se desfăşoară în teritoriu, acolo unde îşi are biroul, adică acolo unde nu poate fi controlat.
Edificator în acest sens este şi sondajul efectuat la sfârşitul lunii februarie de Centrul pentru Studierea Opiniei şi a Pieţei (CSOP), potrivit căruia 60% dintre cei chestionaţi consideră că greva parlamentară este un lucru rău pentru situaţia în care se află acum România, doar 23% fiind de părere că este un lucru bun pentru ţară, restul de 17% nu ştiu, nu răspund sau nu au auzit de grevă.