Vremea aceea afurisit de frumoasă
mă trăgea la somn
dar refuza să vină şi surâse timid
cu zîmbet de prunc
îmi venea să râd de gândurile ce se adunau,
al dracului de metodic,
pe smalţul danturii cariate de strigătul acela surd
undeva, uitarea privea în viitor
din cataracta oglinzilor
ce-şi revărsau apele în terenul arid
când lumea de dincolo de metru devine vid