Steven Auschnitt - în 2010
Steven şi Max Auschnitt - aprox. 1938 - 39 sursa: metropotam.ro
Magnatul român Max Auschnitt (sau Auşnit, după cum el însuşi îşi ortografia uneori numele) a fost unul dintre principalii acţionari ai Uzinelor şi Domeniilor din Reşiţa (UDR), precum şi administratorul delegat al acestei companii, care a fost cea mai mare şi mai profitabilă societate pe acţiuni din România, în perioada interbelică. Auschnitt s-a născut într-o familie de evrei, la Galaţi, în 1888, a absolvit Academia de Înalte Studii Comerciale şi de Export de la Viena, a fost preşedintele Asociaţiei Generale de Industrie din Banat, a mai deţinut multe alte funcţii în asociaţii şi instituţii industriale şi comerciale şi, pentru o perioadă de câţiva ani, până în 1939, a fost unul dintre apropiaţii regelui Carol al II-lea, care îl invita în mod regulat la partide de poker, alături de alt magnat celebru, Nicolae Mlaxa, alături de persoane politice influente ale vremii şi, desigur, alături de „Duduia”, Elena Lupescu, amanta regelui, devenită ulterior soţia acestuia.
Se ştie, există documente, că Max Auschnitt şi cu Nicolae Malaxa au contribuit substanţial şi în mod regulat la „susţinerea” Casei Regale prin donaţii, mai mult sau mai puţin oficiale, unele dintre acestea, conform legislaţiei actuale, putând fi încadrate cu uşurinţă la categoria mită. În fapt, regele Carol îi cultiva pe cei doi industriaşi, tocmai pentru a beneficia de aceste donaţii, pentru a-şi putea satisface plăcerile extravagante, alături de „Duduia”.
Căderea în dizgraţie a lui Max Auschnitt s-a produs ca urmare a opoziţiei sale privind colaborarea cu industria de război a Germaniei naziste. În această problemă, Malaxa, proprietar al unor mari uzine de locomotive şi vagoane, avea un punct de vedere exact opus, fiind adeptul cooperării cu Germania. De aceea, Malaxa a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l denigreze pe Auschnitt în faţa regelui şi l-a ajutat pe Carol să instrumenteze procesul din 1939, de fapt o înscenare, prin care Auschnitt a fost condamnat la închisoare. Înainte de a se ajunge la proces, Carol al II-lea a intrevenit direct, cerându-i demisia lui Auschnitt din funcţia de administrator delegat la Uzinele şi Domeniile din Reşiţa, pentru a-l instala în funcţie pe ministrul Casei Regale, Ernest Urdăreanu. Sub presiunea regelui, Auschnitt şi-a dat demisia. Desigur, pe atunci nu exista televiziune, căci dacă era, ar fi fost foarte posibil ca regele să fi intervenit, în direct, la un talk show cu Auschnitt, să-i ceară demisia. Numai şi acest „amănunt” cred că ne poate face să nu privim la modul idilic istoria şi să nu ne lansăm în declaraţii păşuniste de genul „ce bine era înainte!”, la orice fel de „înainte” facem referire.
În acest sens, să cităm câteva însemnări din jurnalul regelui, din iulie 1939, preluate din publicaţia Historia.ro: „La Reşiţa infiltraţiunea ungurească este îngrozitoare. De vină pare a fi Max (Auschnit) (…) …şi trebuie tact până ce Urdăreanu se înscăunează bine ca preşedinte al Consiliului de Administraţie ca să poată lua măsuri salutare. Jidanul, tot jidan rămâne, oricât de simpatic ar fi ca om”.
Procesul lui Auschnitt, în care au fost acuzaţi şi alţi industriaşi, s-a încheiat în 8 mai 1940 şi magnatul a fost condamnat la 6 ani de închisoare şi la plata unor despăgubiri în valoare de aproape 100 de milioane de lei şi 166 000 de lire sterline. De-acum însă şeful statului nu mai era Carol, ci mareşalul Antonescu. Conform unor note diplomatice germane, Antonescu a contribuit la scoaterea din închisoare a lui Auschnit, în 1942, în schimbul cedării de către industriaşul evreu a uzinelor sale către statul român. Acest lucru s-a şi întâmplat, pedeapsa cu închisoarea fiind comutată în muncă în folosul comunităţii, chiar la fostele sale uzine, Titan-Nădrag-Călan (!). În 1 noiembrie 1944 procesul a fost rejudecat şi Auschnitt a fost achitat de toate acuzaţiile aduse, reuşind să-şi recupereze majoritatea proprietăţilor şi uzinelor. Însă, fiind avertizat de pericolul comunismului, care urma să se instaleze în România, la începutul anului 1945 (după alte surse în 1946) a emigrat în Statele Unite.
Interesant este că rivalitatea dintre Auschnitt şi Malaxa, în fapt, devenită duşmănie, după manevrele murdare ale lui Malaxa, a continuat şi pe pământ american. Auschnit a încercat, în mod discret, să stopeze posibilitatea lui Malaxa de a emigra în America, folosindu-se de relaţiile sale în cercurile politice şi economice influente. Mlaxa, însă, avea destui bani ca să stârnească interesul unor politicieni, cum era senatorul de atunci, Richard Nixon, pe care, conform unor dezvăluiri de presă americane, l-a „stimulat” cu suma de 100 000 de dolari, ca să-l susţină pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă în SUA. Tot pentru îmbunătăţirea imaginii sale, pătate de simpatii legionare, de antisemitism, de colaborarea cu comuniştii şi de cadouri făcute, în 1946, Anei Pauker şi altor lideri comunişti din România, Malaxa a făcut numeroase donaţii exilului românesc din America, exil care dorea reinstaurarea unui regim democratic în România. Era vremea în care românii priveau cu naivitate spre cer, aşteptând să vină americanii să-i salveze de comunism. Astfel, Malaxa a reuşit să obţină dreptul de rezidenţă în America.
În acest timp Auschnitt a pus pe picioare, împreună cu fratele său Edgar, o afacere mai mică, însă profitabilă, cu „fermoare” la pungi de plastic, aşa zisele „flexigripp”, care au dat şi numele iniţial al firmei „Flexigripp Inc”. Max Auschnitt a murit la New York, în 1959. Firma a suferit mai multe transformări prin asociere cu alte societăţi, însă un număr important de acţiuni au fost lăsate moştenire fiului său, Steven Auschnitt, care trăieşte şi în prezent în Statele Unite. Steven a fost şi administrator al uneia din societăţi, dar, în 1992, şi-a vândut acţiunile pentru 8 milioane de dolari.
Pe fiul lui Max Auschnitt, Steven, l-am întâlnit la Reşiţa în anul 2006, când avea 83 de ani. Era pe atunci, mi se pare, la a doua vizită în ţară, cu scopul de a-şi recupera averile naţionalizate. Am vorbit cu el şi mi-a spus că nu este interesat de recuperarea UDR-ului, pentru că la vârsta sa nu intenţionează să se reprofileze pe industria metalurgică. În fapt, acest lucru era şi imposibil, deoarece o parte din fostul UDR, devenit între timp Combinatul Siderurgic Reşiţa (CSR), a fost vândută de statul român, în anul 2004, pe un euro (!) unei companii ruseşti, TMK. În schimb Steven Auschnitt şi văduva fratelui său, Robert, au primit titluri la Fondul Proprietatea, în valoare de aproximativ 10 milioane de dolari. De asemenea Steven a primit casa tatălui său, Max, pe care a vândut-o imediat, cu suma de 7 milioane de dolari, patronului echipei de fotbal Steaua Bucureşti, Gigi Becali. De menţionat ar mai fi că în acea casă din bulevardul Aviatorilor, după naţionalizare, a locuit primul ministru comunist dr. Petru Groza, apoi a fost casă de oaspeţi a comuniştilor, ambasadă a Argentinei la Bucureşti şi astăzi este reşedinţa lui Gigi Becali, care a amplasat în curte o cruce mare cu un Cristos de aur.
Întâlnirea mea cu Steven Auschnitt a avut loc la un cocktail organizat de Colegiul Economic al Banatului Montan din Reşiţa, care, desigur dorea să-i atragă simpatia, pentru a obţine vreo donaţie din partea moştenitorului. Steven Auschnitt nu mi-a vorbit despre interesele sale privind obţinerea unor despăgurbiri, ci despre amintirile sale din copilăria petrecută la Reşiţa, despre faptul că este încântat de Muzeul de Locomotive (cu aburi) din Reşiţa şi despre dorinţa de a se implica în unele acţiuni de caritate. Acest lucru s-a şi întâmplat, întrucât Steven a făcut câteva donaţii către azilul de bătrâni din Reşiţa (Centrul pentru Îngrijire şi Asistenţă Reşiţa). Drept recompensă, în anul 2010, la o nouă vizită a lui Steven Auschnitt în România, acesta a primit titlul de cetăţean de onoare al municipiului Reşiţa.
Mai menţionez că Steven Auschnitt mi-a spus, atunci, în 2006 (îmi aduc perfect aminte, fiindcă am repovestit afirmaţiile sale), că este el însuşi inventatorul acelor sisteme de închidere flexibile ale pungilor de plastic. Ştiu că am rămas impresionat de poveste, deoarece la acea dată nu ştiam nimic despre istoria închizătoarelor la pungile de plasti. Dar, este posibil ca, deşi vorbea destul de bine româneşte, să fi avut unele dificultăţi de exprimare şi să se fi referit la unele posibile invenţii ale sale în procesul de fabricaţie al respectivelor felxigrippuri.
Minunata pagina de istorie nu doar locală si care privește nu numai un destin personal. Toate aceste fapte meritau a fi făcute cunoscute.
Matei Mircioane este un autentic istoric si narator al vremurilor de demult ale Banatului Montan şi în special ale Reşiţei. Cu uşurinţă el ar putea scrie o istorie „romanţată” a acestui ţinut care să ilustreze dramatismul transformării ei dintr-o regiune înfloritoare în toate domeniile într-un cimitir de fier vechi….Ştiindu-l un pasionat al picturii el ar putea trece de la tablourile colorate pline de optimism ale vremurilor de demult la fotografii în alb-negru cu atmosferă bacoviană. În încheiere îî propun un material despre sportul din Caraş – Severin care i-a dat pe Cristian Chivu, Miodrag Belodedici, Dorinel Munteanu, Marika Zsizsik, Ion Tismănaru, Zeno Dragomir, Luminiţa Dobrescu, Romică Rasovan, Werner Hirschvogel şi alţi mari campioni la situaţia de astăzi când a rămas în Reşiţa o singură ramură de sport mai competitivă, handbalul, dar şi acesta făcut cu „mercenari” avizi de bani.