ACUM.TV

… sau epoca „hazului de necaz”, pentru a reformula titlul simpaticului articol al d-nei Andrea Ghiță.

După Cluj, acum poate vine rândul… Iașilor, unde am trăit mulți ani până la venirea în Israel.

De fapt, este vorba de amintiri de pe la începutul anilor ’80, ultimii pe care i-am trăit în România. Unul din prietenii de familie îmi povestise că la o ședință cu părinții, la grădinița frecventată de băiețelul său, când tocmai începuse „raționalizarea alimentelor”, directoarea grădiniței le-a relatat că, atunci când a auzit-o plângându-se că nu vede cum ar putea încropi cele două mese și gustarea de după amiază a acelei grădinițe „cu orar normal”, tovarășa „secretară de partid” a admonestat-o: „Începi de pe-acum să faci gură? Așteaptă până la anul, când o să spuneți că anul 1981 a fost un an îmbelșugat”. Trebuie spus că directoarea i-a relatat acestea între patru ochi, nu în „plenul” ședinței!

„Bursa” bonurilor pentru carne

Într-adevăr, avusese dreptate „to’arășa”! Prin vara aceluiași an, a început în Iași „odiseea aprovizionării”, cu bonuri pentru zahăr (1 kg. pentru fiecare membru  de familie), ulei – ¾ kg., și carne, 1 kg.

Dat fiind că pe-atunci locuiam cu fiul meu (elev în clasa a III-a) într-un cartier de la marginea orașului, iar părinții mei într-un mic apartament din Piața Unirii, în „inima târgului”, mergeam aproape zilnic să luăm prânzul la părinții mei.

Într-o dimineață, îmi sună la ușă mama unei colege de clasă de-a băiatului, întrebându-mă dacă nu sunt dispusă să cumpăr… patru bonuri de carne, cu 15 lei (pe-atunci, 1,25$) bucata. Mi-a relatat că în blocul lor locuiește o familie cu 10 copii, plus doi părinți și doi bunici, dar că din cele 14 bonuri, nu-și pot permite să cumpere carne, așa că le vând, să mai scoată un ban. Ea cumpărase opt, din care era dispusă să-mi „cedeze” mie patru. Le-am luat fără să mă gândesc o secundă. Înainte de serviciu, am trecut pe la mama, ca să-i dau victorioasă „trofeul”. „Cât ai dat pe unul”?, m-a întrebat mama, iar eu i-am răspuns cât. „Strici prețurile”, m-a certat ea, „eu aici, în centru, cumpăr cu 10 lei bonul. Că din ce crezi că am ce găti pentru tine și fiu-tău, pentru prânz, și să vă dau câte cava și acasă, pentru cină? Da’ luna viitoare, dacă mai poți, mai adu-mi”!

Într-o după amiază, când mă aflam cu fiul meu tot la  părinți, sună o vecină că „se dau” pui, la „Unic”, să fugim până nu se face coadă. Astfel încât ne-am mobilizat, și eu și băiatul. Se așează fiul meu la rând, eu mai las să vină alte trei-patru persoane și mă așez și eu, căci nu se dădeau decât doi pui, cât vrăbiile, sacrificați, sărmanii, desigur din „fragedă pruncie”. Ajunge copilul la rând, scoate banii cu care fusese prevăzut, dar… îi lipsesc vreo câțiva lei, și o roagă pe vânzătoare să aștepte câteva secunde, că va cere de la o vecină, de la coadă. Vine la mine și mă roagă frumos: „Doamnă Rodica, vă rog împrumutați-mi 12 lei, că îndată ajung acasă, iau de la mămica și vi-i aduc”! „Cum să nu, puiule, uite, îți dau, i-am răspuns eu, da’ să nu te grăbești, că doar n-am rămas în banii ăștia”! Alți vecini, tot la coadă, care ne cunoșteau, se sufocau de râs.

Dar tot din acea epocă, am și amintiri mai puțin… amuzante.

După alte câteva luni, apare în cotidianul local „Flacăra Iașului” un anunț, care s-a dovedit cam prost inspirat, publicat de Comunitatea evreilor din Iași, prin care „cetățenii de religie mozaică, doritori să cumpere de la magazinul comunității carne rituală (casher), o vor putea face tot prezentând bonurile pentru rația lunară rezervată familiei”. Rezultatul? Poate că tocmai din cauza penuriei de alimente, antisemitisul – exprimat și public – era tolerat și chiar… încurajat aș spune, pentru a distrage atenția cetățenilor de la necazurile ce se abătuseră pe capul lor. Astfel încât puteai auzi în tramvai, în autobuz, pe la cozile zilnice, dându-se citire anunțului, însoțit de remarca: „Uite cum ne-aruncă jidanii praf în ochi, parcă nu știe toată lumea că ei au bani, și crapă de le ies ochii, pe când noi nu știm ce să punem pe masă copiilor”!

Lapte cu… abonament

Încă una: duminică, sfârșit de martie ‘ 82. Vânt rece și lapoviță, să nu dai un câine afară din casă! I-am telefonat mamei că poate nu venim la masă, că o să mâncăm ce s-o mai găsi prin frigider. Dar mama nu și nu, să ne îmbrăcăm gros și s-o pornim, că ea a muncit să gătească tot ce-i place mai mult „banditului ăla mic”, așa că… ne-am conformat! Mă duc la părinți, la masă beau un șpriț cu tata, care se „autoexilează” cât mai departe de bucătărie, pentru ca eu și mama să putem bea nestingherite un „nechezol” cu câte o țigară, așa că pe la mijlocul după-amiezei, îmi iau copilul și-o pornim spre casă. Trecem cu atutobuzul prim  celebrul cartier Podu’ Roș’, unde vedem la „complex” o coadă kilometrică, pe vremea aceea „canină”, toată lumea întrebându-se ce-i cu coada, căci fiind duminică toate magazinele alimentare erau închise. La prima stație, urcă oameni zgribuliți și uzi, printre „norocoșii” care fuseseră la coadă, dar veniseră cei din familie „să-i schimbe”, și ne povestesc că începînd cu luna următoare, se raționalizează și laptele, câte un litru pentru fiecare familie, dar numai pe bază de abonament, adică plătind anticipat pentru toată luna aprilie! Dar, fiindcă și numărul abonamentelor era limitat, oamenii „s-au pus la coadă” încă de cu noaptea precedentă, intenționînd să stea pînă a doua zi dimineața, ca să „apuce” unul.

De aceea, când am venit în Israel, și stăteam cu fiul meu la un centru de integrare pentru noii veniți, unde mai erau mai multe familii cu copii, a început să circule pe-acolo un „banc” cu copiii „românilor”, dintre care cei mai mărișori, erau în stare să dea buzna și în clasa de „ulpan” (școală unde noii veniți învățau, în primele șase luni ebraica), ca să-și „alerteze părinții”, că la măcelăria din colț, „se dă carne câtă vrei să iei și nu sunt decât doi-trei cumpărători”, să meargă imediat, până… nu se face coadă! Mai greu a fost să le explicăm vecinilor proveniți din alte țări, cât de adevărat era… bancul, dar ce, trebuia să păstrăm secretul?

Acest articol a fost publicat duminică, 19 februarie 2012 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.