Un cîntec mai puţin cunoscut de inspiraţie foclorică al Mariei Tănase conţine următoarele versuri:
„Măicuţa m-a măritat
După un fecior bogat
Ăl mai urât om din sat
….
Eu atît l-am blestemat
Până când s-a spânzurat”
Susţin că există o analogie evidentă între mesajul acestui cântec şi alegoria din basmul esenţial al românilor, basm în care Făt Frumos ucide zmeul şi o eliberează pe Ileana Cosânzeana.
Fiica de împărat este fiica frumoasă a unui ţăran sărac dintr-o societate tradiţionalistă degenerată în care părinţii dictează copiilor cu cine trebuie să se căsătorească dar în care adulterul este privit cu îngăduinţă. Zmeul este feciorul bogat dar urît şi plicticos care se gândeşte doar la muncă şi la avere. Făt Frumos este feciorul frumos şi isteţ dar lipsit de caracter care a pus ochii pe soţia tănără a bogatului. Moartea zmeului simbolizează eliberarea fetei măritate de părinţi şi triumful erosului.
*
O variantă degenerată cultă a basmului esenţial al românilor este mitul iubirii care i-a legat pe Eminescu şi Veronica Micle. Acest mit este vehiculat prin intermediul unor afirmaţii politic corecte de genul:
„Acest poet îndrăgostit pâna la moarte de Veronica MICLE, o dragoste neîmpărtăşită, născuţi în acelaşi an 1850, moartea despărţindu-i tot în acelaşi an 1889, ar trebui sa nu lipseasca din biblioteca noastra. O dragoste care a continuat şi DINCOLO DE MORMÂNT, tulburată de moartea iubitului Emin, Veronica Micle înghiţind un flacon cu arsenic, dorind sa fie înhumată lânga Biserica Sf.Ioan de lângă M-rea Văratec. Adevărata lor /poveste de dragoste/ este asemănătoare altor doua mari dragoste – ROMEO si JULIETA si TRISTAN si IZOLDA.“
(fragment dintr-un articol omagial dedicat lui Eminescu publicat de doamna Venera E. Dumitrescu-Staia în data de 15. 01. 2006 în forumul săptămânalului electronic „ACUM”.
Comentariul de mai jos se bazează pe date biografice ale lui Eminescu şi ale Veronicăi Micle preluate din biografia aferentă cărţii „Eminescu – poezii” (publicată de Ed. Minerva în anul 1970 în cadrul colecţiei „bpt”) şi de pe pagina web http://www.neamt.ro/cmj/memoriale/cmvm.html.
Orfană de tată, Veronica Micle se căsătoreşte la doar 14 ani cu Ştefan Micle, profesor la universitatea din Iaşi, deşi acesta era mult mai bătrân. Făt Frumos (Eminescu) considerat părintele românismului (al dreptei naţionaliste româneşti) nu s-a sfiit să curteze o femeie măritată cu doi copii mici al cărei soţ era unul dintre cunoscuţii şi susţinătorii săi şi în a cărui casă a fost de multe ori oaspete.
Deşi avea două fete mici cu profesorul Micle, Ileana Cosânzeana (Veronica) acceptă să fie curtată de Eminescu.
Zmeul (profesorul Micle) nu vede sau se face că nu vede ceea ce ştie toată lumea.
După ce Veronica îi cedează, pasiunea lui Eminescu pentru ea scade brusc – Eminescu precizează într-o scrisoare către Slavici că Iaşii i-au devenit “nesuferiţi”.
Ileana Cosânzeana, deznădăjduită pentru că a fost părăsită de Făt Frumos, rămâne cu zmeul care moare doi ani mai tîrziu.
La scurt timp după moartea zmeului (în acelaşi an – 1879) Făt Frumos face publică dorinţa de a se căsători cu Ileana Cosânzeana, dar la scurt timp în inima sa se aprinde flacăra altei iubiri. “Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil, în poeziile pe care nu le publică, dar le citeşte la întîlnirile literare săptămînale. Corespondenţa cu Veronica se poartă pe un ton iritant.” (Doamna Poenaru-Lecca a fost receptată de Făt Frumos tot ca şi Cosânzeană.)
Relaţiile dintre Făt Frumos şi prima Cosânzeană care fusese eliberată prin moartea zmeului se strică.
Prima Cosânzeană acceptă să fie consolată de un terţ. Făt Frumos află despre escapada primei Cosânzene şi face scandal.
“1882 … Împăcat cu Veronica, îi scrie şi primeşte numeroase scrisori. Îi comunică planurile pentru viaţa în comun la Bucureşti. În cîteva rînduri, Veronica a fost pentru scurt timp în Bucureşti. Dar curînd raporturile dintre ei se strică.
1883 … La Bucureşti, în ziua de 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu dă semne de alienaţie mintală. La 28 iunie boala izbucneşte din plin. În aceeaşi zi este internat în sanatoriul doctorului Şuţu…“
După şase ani de boală, Făt Frumos moare într-o clinică psihiatrică.
Cîteva luni mai tîrziu Cosânzeana se sinucide înghiţind otravă într-o mănăstire ortodoxă în care intrase ca novice cu puţin timp în urmă. Deşi religia creştină subliniază că sinuciderea este crima supremă împotriva lui Dumnezeu, mormântul Cosânzenei este principalul punct de atracţie al mănăstirii respective.
Mă frământă o întrebare:
O fi murit zmeul de moarte naturală, de inimă rea sau l-o fi ajutat Cosânzeana cu arsenic?
Opinii…
Un prozator contemporan lui Eminescu (Al. Bratescu-Voinesti, daca tin bine minte!) a povestit o intamplare cunoscuta lui, intamplare care a inspirat poemul “Luceafarul”. Eminescu i-ar fi impartasit lui Maiorescu intentia de a se casatori cu Veronica.
Marele critic l-a sfatuit sa se gandeasca mai bine, avand in vedere firea usurateca a femeii care avusese o aventura si cu I.L.Caragiale. Dezamagit, Eminescu a intruchipat-o pe Veronica in personajul Catalina, pajul fiind un oarecare de nivelul ei (Caragiale!), iar Eminescu, departe de cercul lor stramt, fiind Luceafarul nemuritor si rece.
Fireste ca lumea literara a interpretat in fel si chip acest episod; ca Maiorescu n-o aprecia pe tanara nabadaioasa inca de pe cand aceasta era eleva si suspect de precoce; ca s-a temut ca Eminescu n-o sa mai scrie, stiind ca doar suferinta da nastere artei adevarate…
Povesti, deja legende, dar, ca in toate legendele, exista samburele de adevar.
Stimată doamnă Corbea,
Înainte de răspunsul propriu-zis la ecoul dumneavoastră reproduc câteva date din biografia aferentă cărţii „Eminescu- poezii” (publicată de Ed. Minerva în anul 1970 în cadrul colecţiei „bpt”):
„1872 Anul probabil al întâlnirii lui cu Veronica Micle la Viena…
1876 …Face un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, se împrieteneşte cu Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.
1877 …Vizitează în dese rînduri casa bătrînului Micle şi participă la şedinţele „Junimii”, dar se simte din ce în ce mai singur, fapt pe care i-l comunică la 20 septembrie lui Slavici, iar la 12 octombrie precizează, către acelaşi, că Iaşii i-au devenit „nesuferiţi”…
1879 …La 6 august moare Ştefan Micle. Eminescu scrie Veronichii. Văduva lui Micle vine la Bucureşti şi-l roagă să intervie pentru urgentarea pensiei sale. Împreuna fac planuri de căsătorie nerealizabile…
1880 …Renunţă la căsătoria proiectată cu Veronica Micle. Mite Kremnitz afirmă că inima poetului s-a aprins de o nouă flacăra. Maiorescu precizează că e vorba de o doamnă Poenaru-Lecca, care-l inspiră, probabil, în poeziile pe care nu le publică, dar le citeşte la întîlnirile literare săptămînale. Corespondenţa cu Veronica se poartă pe un ton iritant.
La 6 decembrie Veronica se plînge lui Hasdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi ţină făgăduiala de a o lua în căsătorie.
1881 …Raporturile epistolare cu Veronica devin încordate din cauza lui Caragiale, cu care Eminescu se şi ceartă la serbarea pomului de Crăciun de la Mite Kremnitz.
1882 …Împăcat cu Veronica, îi scrie şi primeşte numeroase scrisori. Îi comunică planurile pentru viaţa în comun la Bucureşti. În cîteva rînduri, Veronica a fost pentru scurt timp în Bucureşti. Dar curînd raporturile dintre ei se strică.”
„Legenda” la care v-aţi referit îmi era cunoscută. În opinia mea însă utilizarea termenului „legendă” este în acest caz inexactă – termenul riguros este „mit”.
Atât legenda cât şi mitul exagerează calităţile erolui pozitiv – legenda nu sfidează însă realitatea cunoscută şi nu îşi propune să se substituie acesteia în conştiinţa publică.
Modul în care şcoala românească interpretează „Luceafărul” este profund eronat.
Raportul „Luceafăr” – „Cătălin(a)” nu este identic cu raportul „geniu” – „muritori de rând” ci cu raportul „om care se consideră geniu” – „oameni consideraţi muritori de rînd de către pretinsul geniu”.
O poezie a lui Eminescu – esenţială pentru înţelegerea corectă a mesajului „Luceafărului” – este ignorată în mod iresponsabil de şcoala românească:
„De vorbiţi mă fac că n-aud…”.