Reexaminarea paradigmelor civilizaţiei contemporane pe care dezbaterea publică a trebuit să o aplice sub presiunea crizelor succesive din ultimul deceniu şi jumătate, de la aparenta ciocnire a civilizaţiilor propusă pentru a explica incompatibilităţile dintre Occident şi lumea islamică, la contestarea multiculturalismului superficial şi corect politic sau la punerea în cauză a modelelor de dezvoltare economică a determinat în ultima perioadă şi un oportun reviriment al preocupărilor pentru începuturi, o recuperare a sensurilor unor etape istorice evaluate doar printr-o grilă ideologică şi tehnică, menită să le deprecieze a priori. Realităţile Evului Mediu, cu oscilaţiile sale insolite între caracterul static al societăţii tripartite, dublate de o pietate concentrată în materialitatea actului ritual,, şi dinamismul competiţiei pentru resurse materiale şi de putere, este invocat dintr-o perspectivă ce repudiază stereotipiile referitoare la obscurantism, violenţă şi economie de subzistenţă. Repunerea în drepturi a Evului Mediu va genera, fără îndoială, exagerările specifice oricărei restauraţii interpretative, iar neomedievalismul este doar una din faţetele acesteia, dar cu tot scepticismul propriu spiritului critic, memoria selectivă a oamenilor Evului de Mijloc şi interesul său relativ eclectic pentru realităţi universale şi specificităţi regionale sau comunitare, pune la dispoziţia observaţiei contemporane o anumită sensibilitate la nuanţă şi detaliu, pe care scientismul modern, tributar propriilor clişee şi axiologii, tinde să le ignore. Astfel, etica propusă de umanismul italian sau cel nordic sau opţiunile artistice ale Renaşterii sunt apreciate în relaţie cu precedentele lor medievale, cu arta romanică şi cu capodoperele gotice, iar în efortul de redescoperire a valorilor antichităţii greco-latine, meritele călugărilor benedictini în salvarea unor manuscrise şi biblioteci sunt recunoscute aproape unanim. Recalibrarea relaţiei stat-societate şi reflecţia despre libertate, privilegiu şi drept nu pot fi separate de pledoariile aristocraţiei medievale pentru un statut distinct în raport cu puterea suverană sau cu solidarităţile corporative ce domină deliberările adunărilor de Stări. Renaşterea vieţii urbane şi a economiei de schimb ar fi greu de conceput în absenţa mişcărilor marilor grupuri de indivizi provocate de pelerinajele spre Locurile Sfinte. În această serie a datelor pe care scrisul istoric şi în egală măsură interesul public încearcă să le recupereze în ultimii ani este şi reconstituirea preliminariilor identitare ale comunităţilor etnice mai mici sau mai mari, exprimate mai coerent în zonele de contact direct. Înafara certei legitimităţi pe care efortul de decriptare a acestei dimensiuni a trecutului o are sub aspect ştiinţific, el îndeplineşte şi o funcţie civică, conferită de recuperarea unei părţi importante a patrimoniului identitar, uzurpat în beneficiul unor interpretări anacronice sau generatoare de reacţii exclusiviste. În directă relaţie cu acest proces, o direcţie extrem de promiţătoare în reconstituirea precedentelor unor realităţi contemporane este reprezentată de studiul interdisciplinar al unor realităţi regionale de interferenţă, spaţiile-frontieră, locuite de comunităţi aparţinând unor grupuri etno-lingvistice diferite, creştine sau păgâne, în care evoluţia lipsită de caracterul linear pe care suntem tentaţi să-l dăm istoriei, de la coexistenţă, parteneriat şi exclusivism, creează cadrul ideal de manifestare a solidarităţilor etnice şi asigură publicul-ţintă pentru mitologia identitară. Istoriografia românească este privilegiată din acest punct de vedere, dacă ţinem seama de largul spectru al ideilor ce populează discursul ultimelor două secole despre Transilvania, dar şi abordările mai noi care plasează una din bornele frontierei dintre vest şi est pe linia Carpaţilor, dar şi repudiata proximitate a Balcanilor, cu accepţiunea lor ce evocă instabilitate şi regres. De un mai redus interes s-au bucurat până acum analizele aplicate realităţilor lumii baltice, la fel de eclectică sub aspect etnic şi confesional, iar studiile de specialitate au subliniat doar în linii generale corelaţiile pe care Evul Mediu propriu-zis le evidenţiază de-a lungul vechii axe comerciale ce conecta Bizanţul cu Peninsula Scandinavică. Din perspectiva restituirilor identitare, regiunea cu condiţii climaticece de o asprime pe care autorii vremii au consemnat-o în relatări ample, lipsită de frontiere stabile spre nord şi est, delimitată de structurile politice de la periferia Rusiei Kievene şi ale Sfântului Imperiu, locuită de nuclee etnice de o vitalitate remarcabilă, oferă un interesant studiu de caz pentru afirmarea conştiinţei naţionale a ruşilor şi germanilor în secolul al XIII-lea. Istoricul are ocazia unei tentative de decriptare a mecanismelor care asigură funcţionalitatea fragilei infrastructuri instituţionale medievale, din perspectiva relaţiei dintre comunitate şi conducător,, rezultată din încrederea în leaderul militar şi aura de sacralitate conferită şi difuzată de oamenii bisericii. Dincolo de similitudinile pe care secolul al XIII-lea, cu propria sa globalizare, le pun la dispoziţia specialiştilor, nu putem nega faptul că momentul marchează intrarea acestor zone şi a locuitorilor lor în conştiinţa publică a lumii creştine, prin consemnarea în sursele scrise.
Orbis romanus, christianitas sau monarhia papală
Intervalul cronologic cuprins între stingerea dinastiei imperiale saxone şi transferul sediului suveranului pontif de la Roma la Avignon este, în pofida eforturilor sistematice ale autorilor pozitivişti şi ale adepţilor istoriei în durată lungă, istoria relaţiei biserică-stat sau a interferenţei celei dintâi cu societatea[1]. Faptul se datorează nu doar primatului pe care biserica îl deţine asupra scrierilor medievale, Evul Mediu este un timp ale cărui dezvoltări ne-au parvenit graţie memoriei unor martori instruiţi, dar în egală măsură expresia acomodării unui model de succes de dezvoltare instituţională, asimilat de comunităţile medievale în formare. Aprecierea se justifică nu doar în cazul noii Europe apărute odată cu creştinarea etniilor cristalizate pe solul fostelor provincii romane la finele marilor migraţii, unde papalitatea gestionează consacrarea structurilor de putere etatică În cazul Bizanţului creştin, unde parteneriatul stat-biserică apreciat chiar în imediata contemporaneitate drept un factor perturbator al implicării bisericii ortodoxe în gestionarea problemelor sociale, cunoaşte evoluţii comparabile prin gradul de complexitate cu echivalentele occidentale[2]. Succesul edificărilor politice şi spirituale realizate sub auspiciile şi cu participarea directă a oamenilor bisericii au asigurat supravieţuirea creştinătăţii în ansamblu în faţa celei de-a doua migraţii şi a primului asalt islamic, iar din perspectiva subiectului acestei analize, potenţialul ofensiv al noilor poli de putere a preliminat integrarea în ordinea lumii creştine a naţiunilor Europei Centru-Orientale. Aceste succese fac mai puţin vizibile începuturile competiţiei dintre cele două foruri de legitimitate spirituală cu vocaţie universală chiar pentru observatorii contemporani. Însăşi schisma din 1054 nu a părut în primă instanţă decât un incident în relaţiile dintre episcopate, abia aprofundarea contactelor dintre prelaţii şi elitele laice ale celor două lumi punând în evidenţă caracterul ireversibil al faliilor interpretative şi liturgice. La începutul secolului al XI-lea, dificultăţile obiective pe care statul le cunoştea în dezvoltarea unor instituţii proprii au permis papalităţii, aflată sub influenţa spirituală a abaţiei benedictine de la Cluni, să articuleze un program de reformă a bisericii şi de normativ al societăţii. Din punctul de vedere al ecleziologiei, reforma opera o schimbare majoră a poziţiei Sfântului Scaun în raport cu christianitas, suveranul pontif este mai puţin succesorul Sfântului Petru, primul episcop al Romei, asumându-şi poziţia de vicar al lui Iisus şi tinde să transforme autoritatea spirituală asupra comunităţii credincioşilor în autoritate efectivă, implicată direct în gestionarea disputelor politice şi jurisdicţionale. Consecinţa firească a acestei abordări este o percepţie mai coerentă asupra lumii creştine, considerată de acum un univers transnaţional, aflat sub auspiciile aceloraşi valori confesionale şi alcătuit în paradigma viziunii integratoare a Sfântului Augustin. Realităţile medievale se sustrag acestui model teoretic, iar din acest punct de vedere, chiar aceste secole de apogeu al puterii papale dau substanţă unui timp al controverselor şi luptelor ecleziastice, politice şi jurisdicţionale care opun papalitatea diverselor instituţii medievale, influenţate de un complicat echilibru între multiplele solidarităţi şi contradicţii, care dau expresie unei lumi mult mai complexe decât ar sugera stagnarea cu care se identifică percepţia Evului Mediu. Cu trei secole înainte ca tema suportului financiar acordat bisericii romane de diversele naţiuni occidentale să devină subiectul predilect al prelaţilor conciliari sau al reformatorilor protestanţi, aceste contribuţii sunt atestate în documente ale Curiei Romane[3]. Triumful papalităţii în conflictul cu împăraţii germani s-a datorat suportului acordat de auxiliarii laici ai puterii apostolice, statele teritoriale[4], devenite resorturi de activare a solidarităţilor etnice şi a intereselor comunitare. Controversele cu exponenţii dinastiei Hohenstauffen şi expediţiile germane la sud de Alpi au prilejuit reflecţii cu privire la virtuţile şi mai ales viciile naţiunilor implicate, enunţate chiar de oameni instruiţi ai bisericii de talia lui John of Salisbury[5]. Unul din instrumentele pe care papalitatea le-a utilizat pentru ralierea puterii seculare şi a comunităţilor cu un statut privilegial distinct, alături de consacrarea unor realităţi juridice şi patrimoniale şi arbitrajul litigiilor dintre suverani sau dintre aceştia şi supuşii lor, a fost misiunea cu cele două accepţiuni pe care le dobândeşte în secolul al XIII-lea, combaterea ereziei externe prin cruciadă şi convertirea populaţiilor păgâne, şi internă, constând în combaterea schismei şi ereziei interne. Expresia acestei duble accepţiuni este dată de dezbaterea legată de semnificaţiile cruciadei transmarine sau a celei interne, care în contextul modificărilor echilibrului politic, dobândeşte un statut prioritar pe agenda politicii ecleziastice.
Relaţiile dintre vest şi est: confruntare şi tentaţia integrării
Obiectivul principal al misiunii în Răsărit a devenit aproape în absenţa unei premeditări a papalităţii, Imperiul Bizantin, suporterul laic al principalului for care îi contesta suveranului pontif legitimitatea primatului în lumea creştină şi totodată pasajul de trecere spre Locurile Sfinte, principalul obiect de pelerinaj al credincioşilor. Ostilitatea faţă de moravurile şi credinţa grecilor, prezentă în scrierile cruciaţilor latini şi precaritatea stăpânirilor latine din Orientul Apropiat au devenit catalizatori ai unor falii politice şi etnice de durată, evocate azi ca date ale clivajului intervenit între Vest şi Est. Pentru Evul Mediu propriu-zis, suprapunerea disputelor de putere şi a diferenţelor rituale a sfârşit prin a compromite strategia pontificală, chiar şi în zonele în care disponibilităţile locale i-ar fi asigurat succesul.
Fără a intra în detaliile complicatelor intrigi politice şi comerciale care i-au adus pe cruciaţii latini la Constantinopol în 1204, trebuie menţionat faptul că şi î naceastă situaţie, papalitatea a fost obligată să încadreze în obiectivele sale o acţiune pe care nu a dorit-o, iar Inocenţiu al III-lea a blamat-o iniţial, act în care rolul conducător a revenit conducătorilor laici ai cavalerilor latini şi dogelul Veneţiei, interesat în capitalizarea supremaţiei maritime a Republicii în Mediterana Orientală. Apariţia noului Imperiu Latin de la Constantinopol creea premisele teoretice ale lichidării schismei greceşti, iar de aici a decurs prioritizarea securităţii acestei entităţi fragile din punctul de vedere al Sfântului Scaun. Suportul aproape necondiţionat acordat acestuia a compromis însă şansele tratativelor cu factorii de putere sârbi şi cu ţarii vlaho-bulgari de la Târnovo, chiar dacă foştii inamici ortodocşi ai Bizanţului au părut dispuşi să accepte exigenţele papale[6]. Din punctul de vedere al românilor, angajaţi în edificarea primului lor proiect politic medieval, implicarea în lupta pentru succesiunea Bizanţului şi corespondenţa cu suveranul pontif echivalează cu reintrarea cu drepturi depline în atenţia opiniei politice contemporane, odată cu evocarea originii lor latine, cu toate consecinţele patrimoniale pe care o atare recunoaştere le presupunea[7]. Eşecul acestei prime încercări de recuperare a descendenţilor coloniilor romane nu a fost doar consecinţa disputelor cu statele cruciate, ci presiunea exercitată de alt pilon al misiunii apostolice, regatul Ungariei, al cărui angajament era avut în vedere şi pentru convertirea triburilor de pe Volga şi mai ales a cumanilor. Relaţiile complicate cu regalitatea maghiară şi incapacităţile statelor din Europa Centrală de a controla efectiv teritoriile de la frontiere au determinat intervenţia directă a Sfântului Scaun care a consacrat unităţi ecleziastice de-sine-stătătoare precum Episcopia Cumaniei[8], ale cărei limite teritoriale mai suscită controverse istoriografice. O altă coordonată a misiunii a fost suportul acordat instalării în acest spaţiu a ordinelor militaro-călugăreşti, structuri apărute la interferenţa ideologiei cruciate şi a idealului cavaleresc al vremii. Episodul scurtei prezenţe a Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei este suficient de cunoscut, dar el reprezintă o dovadă în plus a conexiunilor pe care marile valuri ideologice ale vremii le realizau prin relativizarea constrângerilor tehnice sau geografice.
Apariţia mongolilor în Europa şi şocul suferit de interlocutorii papalităţii din Răsărit au pus în eşec iniţiativele pontificale, dar la nivelul discursului identitar al comunităţilor implicate, aceste decenii au însemnat cristalizarea unor perspective proprii despre legitimitatea lor istorică. În anii premergători Conciliului de la Lyon se cristalizează ideea Ungariei ca frontieră a creştinătăţii, iar monarhia şi nobilimea concurează în asumarea unei agende confesionale rigoriste, animată ş ide tentaţia confiscării bunurilor schismaticilor şi a unor achiziţii patrimoniale pe seama celor convertiţi. Din punctul de vedere al liturghiei politice ce începe să se configureze în aceste decenii, motivul apărării creştinătăţii prelimină tema mai familiară lectorului de publicistică modernă şi contemporană a misiunii de apărare a civilizaţiei europene în faţa pericolelor din Răsărit.
[1] Pentru detalii, vezi Georges Duby, Artă şi Societate, Bucureşti, 1994, p. 34 et sq.
[2] Disputele iconoclaste, pietatea public şi entuziasmul pentru monahism au fost avute în vedere de istoricii bisericii în ultimele decenii pentru a ilustra capacitatea ortodoxiei de a articula puncte de vedere proprii în relaţia cu statul şi cu ansamblul lumii creştine. Pentru detalii, vezi Louis Bree, Istoria vieţii byzantine, Bucureşti, 1996, passim.
[3] Jean Baptiste Duroselle, Istoria catolicismului, Bucureşti, 2004, p. 118 et sq.
[4] Janine Quillet, Cheile puterii în Evul Mediu, Bucureşti, 2004, p. 78.
[5] Pentru detalii, vezi Faith and Identity: the Christian Political Experience, Oxford, 1990, passim.
[6] Francis Dvornik apreciază că atitudinea slavilor balcanici în raport cu unirea religioasă a diferit fundamental în raport cu cea a grecilor şi ruşilor, ostili acesteia din raţiuni politice. Vezi Francis Dvornik, Slavii în civilizaţia europeană, Bucureşti, 2001, p. 64.
[7] Pentru detalii, vezi Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea: între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 35 et sq.
[8] Pentru detalii, vezi Şerban Turcuş, Sfântul Scaun şi românii, Cluj-Napoca, 2001, p. 86-95.