Am lăsat trestia visului să se aplece
peste gheaţa roasă de patimile dorului,
inimă de vânt,
ce uiţi până şi răsăritul sărutului
cerului cu lumina ochilor noştri.
Paşi pierduţi cu inimi de vânt,
alergaţi pe căile rătăcite
ale destinelor din valurile fără ţărmuri,
credeţi că dacă soarele mai are unde apune
cuvintele dorului,
nu vor mai trece de noaptea gândurilor.
Zăpada clipei sângelui iubirii noastre
nu se va topi niciodată
în inima de vânt a uitării,
chiar dacă în ea bate
acelaşi foc al despărţirii iminente
de noi înşine.
Rătăcesc pe străzi de sentimente aglomerate
cu inimi de vânt,
duse de ninsorile ochilor pierduţi
spre nicăieri,
flăcări de trupuri hrănesc sufletul trecutului,
cu aceeaşi nelipsită uitare de fiecare zi.
Atunci am decis să-mi iau
vântul trupului inimii mele în serios,
ştiind că nu-l voi putea înţelege niciodată
îndeajuns de mult,
pentru a fi cu tine.
Şi astfel alerg printre inimile de vânt
ale lumii privirilor pierdute pentru totdeauna,
în furtunile amăgitoare ale iluziei vieţilor,
care mai cred în adevăratele
inimi de iubire,
moarte mai demult decât Vremea.
Inima de vant ce divinizeaza frumoasele vremuri ale inimilor de iubire.
Ma regasesc in creatia dumneavoastra, va multumesc, stimate domn.
…am gasit accente sincere care m-au atins profund in poemul d-tale ,dar cu toate astea ,imi permit sa-ti propun , o revizuire
menita sa cristalizeze anumite incalciri care ingreuiaza oarecum,un desavarsit contact cu cititorul .