În lumea şanţurilor
feţele trebuie să fie ridate,
fiindcă aşa dă bine furtunilor din noi,
pierdute catarge,
sfâşiate de viscolele timpului
spre a fi aruncate
în braţele oceanului de lacrimi fără sfârşit,
ce–şi geme în noi disperarea,
scoicilor de sentimente
ce şi-au pierdut pentru vecie glasul
de a mai vui vremii
nesătulă de graţia suferinţei,
răstigniţilor de pe crucile vieţii.
Melci ai speranţei
cu cochiliile bolnave de iubire
sau sparte de dor,
se îndreaptă neobservaţi
printre grăunţele de nisip
ale plajelor mântuirii acestei lumi,
mai puţine decât stelele universului iubirii,
mai puţine decât galaxiile sărutului,
mai puţine decât clipele morţii.