N-am fost întotdeauna atât de deştept pe cât sunt astăzi, deşi mă consider în continuare tot un prost şi un naiv, „calităţi” pe care probabil n-am să pot să mi le dezatribui vreodată. Îmi plac versurile unui cântec de muzică country, care sună în traducere liberă cam aşa: „Nu mai sunt la fel de bun pe cât am fost odată, dar o dată sunt la fel de bun pe cât am fost dintotdeauna”.
Presiuni de diferite naturi, efectiv ne obligă pe cei care încercăm să facem o diferenţă în peisajul publicisticii în limba română să revenim la subiectul anilor de tristă amintire cunoscuţi drept „Epoca de Aur”, „Epoca Nicolae Ceauşescu” sau „Perioada construirii Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate”. Aceste presiuni sunt create în principal fie de intervenţii amnezice în legătură cu acei ani, fie de remarci maliţioase potrivit cărora la ACUM am fi mai preocupaţi de istoriografia Holocaustului decât de victimele comunismului (să ridice această problemă cei care au încercat să publice pe tema situaţiilor create de dictatura ceauşistă şi cărora le-am refuzat publicarea!).
Există însă şi o a treia categorie de presiuni, care consider că mă priveşte direct, deoarece izvorăşte din retorica specifică atitudinii comunistoide în raport cu comunicarea. Ori dacă n-aş scrie despre asta, ar echivala cu o dezicere de unul dintre actele, numărabile pe degetele unei mâini, care mi-au decis destinul.
De ce comunicarea? N-am ştiut nici eu prea bine până foarte recent când, într-o după-amiază friguroasă am luat copiii adolescenţi la un film care mi s-a părut potrivit pentru ei, din ceea ce aflasem până în acel moment: „The Iron Lady”. În acel film, cunoscuta actriţă Meryl Streep, în rolul lui Margaret Thatcher, are o discuţie aparent banală cu un doctor, în timpul căreia vorbeşte despre inapetenţa societăţii contemporane de a mai gândi. Oamenii vor să ia cât mai mult de-a gata, spune ea, refuzând să-şi urmărească gândurile. Acestea devin cuvinte, cuvintele devin fapte, iar faptele se transformă în destin.
Am avut atunci revelaţia că exact din cauza asta sunt condamnat să rămân pe veci un prost şi un naiv, afirmaţie care v-a şocat poate, pe unii, care aţi fi vrut să gândiţi în alţi termeni despre mine. Iar ca să atenuez acest şoc, mi-am propus să încerc un tur de forţă şi să şi demonstrez că am dreptate.
Într-adevăr, internalizând replica genială a personajului Margaret Thatcher care, evident, reflectă o persoană reală – întâmplător îi datorez viaţa parţial şi indirect pentru contribuţia pe care şi-a adus-o la căderea „Cortinei de Fier” – mi-am clarificat o dată pentru totdeauna de ce am ajuns în celula unei închisori ceauşiste.
Am ajuns acolo pentru că am avut prostia şi naivitatea de a transforma simţăminte în gânduri, gânduri în cuvinte şi cuvinte în fapte (tiparniţa ilegală construită de „grupul Băcanu” din care am făcut parte, este astăzi una dintre „piesele grele” ale celui mai vizitat muzeu din lume, „Newseum” în Washington, D.C.). Aceeaşi prostie şi naivitate le am şi astăzi şi aş face acelaşi lucru (doar, poate, mai chibzuit) dacă ar fi s-o iau de la început. Arestându-ne, regimul a ştiut că gândurile noastre, transformate în cuvinte şi fapte, pot deveni destin. A încercat să oprească această transformare dar a refuzat să realizeze că noi eram doar fumul unui vulcan ce avea să erupă unsprezece luni mai târziu, fiindcă focul fusese deja aprins. Nu vreau să deschid un alt subiect, dar din acelasi motiv actualul regim de la Bucureşti va fi măturat de îndată ce vremea (efectiv condiţiile meteorologice) o va permite. Tocmai ziceam ca spun ce gândesc?
Deşi n-am cunoscut „regimul închisorilor ceauşiste”, fiind doar „arestat preventiv” timp de 93 de zile, n-aş vrea să se creadă însă că tortura psihologică şi nopţile de veghe în compania anchetatorilor Securităţii au fost o plimbare prin parc. Nu doresc nimănui să fie ridicat de acasă, unde nimeni nu ştia de activitatea ilegală, cum am fost eu, pentru crima de a fi spus ceea ce gândeam. Nu doresc nimănui să aştepte naşterea unui copil şi să afle, în acelaşi timp, că, din nefericire, s-ar putea să nu-l vadă niciodată deoarece sentinţa meritată pentru fapta săvârşită constă în Pedeapsa Capitală. Însăşi acest detaliu poate fi subiectul unei alte povestiri cu un sfârşit tragic petrecute practic în acelaşi vârtej al destinului…
Aşadar sper să nu vă dezamăgesc, vorbind mai mult despre lecţiile pe care le-am învăţat decât despre faptele care m-au condus la însuşirea lor. De altfel, ce să spun nou, despre care nu s-a mai scris? Nu mi-ar fi ruşine să compar condiţiile de la Rahova unde, de bine de rău, auzeam vocile cristaline ale unor copii de grădiniţă în fiecare dimineaţă, prin geamul prin care străbătea o fâşie de lumină, cu condiţiile de la Canal sau din infaimosul „Experiment Piteşti”? Să spun ce am simţit când mi s-a comunicat că voi fi condamnat la moarte? Să povestesc cum mă „împrietenisem” cu un păianjen? Cum l-am văzut pentru prima dată pe Mircea Răceanu, cunoscutul dizident, urmare unei greşeli a gardienilor care l-au introdus în Celula 8 pentru câteva secunde? Cum ascultam tânguielile interminabile ale unei femei, cea care ne pusese la dispoziţie locuinţa conspirativă unde culegeam literă cu literă ziarul „România”? Cum am aflat, ieşind, de reacţiile prietenilor şi cunoscuţilor, dintre care majoritatea au început să-mi evite familia? Cum l-am căutat după revoluţie pe Petru Clej, despre care ştiam că aflase de la mama că sunt închis încă din primele zile de după arestare şi îşi exprimase solidaritatea fără rezerve, cu rugămintea de a veni la „România liberă”? Cum a rezistat soţia mea ca şi când ar fi avut certitudinea că totul se va termina curând, deşi nu se ştia dacă ne vom mai vedea vreodată? Toate acestea sunt „istorie” şi poate le va veni rândul să fie povestite cândva şi cu lux de amănunte.
Acum însă, este important să facem un efort de reamintire pentru ca acele lucruri să nu se mai repete. Este nevoie de o atitudine clară, intolerantă în raport cu discursul comunistoid marcat de „eu ştiu mai bine decât tine” dar lipsit de argumente şi demonstraţii şi bazat pe forţă sau înşelătorie. Oamenii au început să uite. În loc să privească înainte şi să facă ceva cu libertatea lor, îşi îndreaptă privirile melancolice spre trecut unde, amestecate cu tinereţea lor şi sub eroziunea timpului, cozile la mâncare, controalele ginecologice obligatorii şi mai ales aplaudatul unor discursuri în care nu credea nimeni, alături de multe alte nenorociri, par mai acceptabile. De ce nu, repetabile!
Ne propunem să oferim o alternativă acestor trăiri sau gânduri care minimalizează crimele trecutului, înainte ca ele să devină fapte şi destin. Dacă nu pentru România, măcar pentru ei înşişi să privească unii dintre cititorii noştri, atent, alternativele care se desprind din amintiri.
Noi chiar am trăit acele timpuri.
Nu cred că e nevoie de „a justifica” aceste amintiri. Mulţi au nevoie sa le ştie. Detaliaţi-le, Domnule Stefan Maier, faceţi „un serial” cu ele, din aceste istorii ( fără ghilmele ) . E atât de important să nu uitam!
Am eliminat o serie de comentarii pline de ura si inexactitati ale unui cititor frustrat pe nume Ioan Rosca. In timp ce dormeam, datorita diferentei de fus orar, acesta si-a permis sa faca o serie de afirmatii (care din neatentie au aparut) foarte personale la adresa mea pe care nici macar revista ACUM nu le poate accepta. Il invit sa scrie pe larg, undeva unde i se accepta monstruozitatile si minciunile, despre subiectele care il framanta. Nu simt nevoia sa polemizez la nivelul lui I.R., din motive de sanitate.
Unul dintre marile defecte de care sufera Romanul (cu majuscula deoarece se impune oarecum!) este legat de „uitare”. Daca adaugam acestui defect si tentatia de „mitizare” am avea un tablou oarecum complet.
Din nefericire romanii au uitat cam repede „fericirile” cu care ne obisnuise regimul lui Nicolae Ceausescu.
Femeile au uitat prea lesne controalele programate la ginecolog si lipsa programata a oricaror mijloace contraceptive. Au uitat frustrarile legate de propria lor viata sexuala dar si ale partenerilor lor.
Oamenii au uitat Foamea, Frigul si, mai ales!, Frica. Ultima dintre aceste realitati cuprinsese intrega suflare romaneasca (inclusiv imbuibatii Regimului Ceausescu!) care parea paralizata pentru vecie.
Nu a fost insa sa fie asa! In decembrie 1989 romanii au iesit si au luat cu asalt Puterea cu riscul propriei vieti. Dovezile sacrificiului exista si nu pot fi minimalizate.
O data cu trecerea timpului tot romanii au ajuns sa „glorifice” tocmai acele vremuri cumplite care i-au determinat sa se revolte.
Din ce in ce mai putini oameni isi mai reamintesc ca „uitarea” poate favoriza reinstaurarea unor regimuri politice abominabile. Presa („cainele de paza al democratiei”) este din ce in ce mai putin independenta deoarece „institutiile de presa” sunt subordonate diverselor structuri sau trusturi de interese.
Romanii nu mai au nici partide politice de centru sau centru-dreapta cata vreme PNTCD este ca si inexistent iar PNL marsaluieste voios alaturi de Putere. In actuala organizare PNL ar defila alaturi de orice forta politica dispusa de a-i oferi un „os de ros”.
In aceasta situatie Puterea poate sta linistita. Nici nu mai are importanta care partid conduce de la Palatul Victoria sau ce presedinte se afla la Cotroceni.
Tara este inzapezita astazi la propriu. Dupa trecerea viscolului va fi dezapezita… Doar Tara in sens geografic! „Marile zapezi” vor continua sa persiste si vor apasa in continuare peste sufletele tuturor romanilor de rand.
Pina la urma,cine se afla in beciurile lui Ceausescu?Unii ca cei din ziua de azi care au fost pusi prin vot,sa conduca tara,iar dupa ce au depus juramintul pe constitutie si pe biblie,ca vor face totul ptr prosperitatea poporului roman,a doua zi imediat,s-au apucat de furat si tilharit tara. Popa Daniel care era in sala,cind Basescu a depus juramintul,de ce nu-i atrage atentia acestuia ca nu face ceea ce a jurat?Pentru ca sint in cirdasie.Unii ca astia erau in temnite si vor fi si astia din ziua de azi si de miine,la venirea unuia ca Ceausescu,cind se vor sinucide 90% dintre tineri,ptr ca nu sint invatati sa munceasca si sa raspunda de ce lucreaza,sa se scoale de dimineata,sa mearga la servici,sa lucreze sghimbul lll.Bine le-a facut Ceausescu,se imbogatisera,ca si astia de azi pe spinarea celor multi si saraci.
Ștefan și echipa redacțională, dragi cititori, citiți acest comentariu semnat Nikolae Oprea și înfiorați-vă. Vă rog să trimiteți articole despre perioada ceaușistă, ca să nu lăsați ignoranța, uitarea și reaua credință să triumfe.
Un profesor celebru spunea că într-o cercetare,atunci când prostia poate explica o decizie greșită, n-ar mai fi nevoie să căutăm o altă explicație. Din păcate în politică nu-i așa. Regimul comunist, RPR-ul, colectivizarea, deportările în Bărăgan, canalul, și toate ororile și „mărețele realizări”, inclusiv procesele de înfierare și delațiunile, s-au făcut cu oamenii acestei țări. Unii din ambiții de mărire și dorința de a plăti niște polițe, sau ca să-și acopere „bubele”, alții au colaborat din teamă, din grija pentru progeniturile, sau avutul lor, din prostie și slugărnicie, invidie și inconștiență. Mulți dintre aceștia au reușit probabil, printr-o echilibristică norocoasă, să nu simtă nici privațiunile, nici „beneficiile” luptei de clasă, n-au avut poate nici părinti s-au rude la Canal, Gherla,sau la Aiud, au dus-o bine, spălați pe creier și, evident că acum oftează nostalgic după acele vremuri când se simțeau puternici, nu numai pentru ca erau tineri.
Unor astfel de specimene degeaba le vorbești despre ororile comunismului, despre lagăre, și colectivizare, probabil au simțit doar partea bună, personală. Căința nu-i este dată ori-și-cui!
Nu poți pretinde cuiva care refuză să citească, să comenteze un roman, chiar dacă titlul cărții este „Vărul Alexandru”!
Evident, mai sunt și slugile plătite, așa ca anonimii susținători din zilele noastre a RMGC, sau cei care au încercat să dea altă turnură protestelor din Piața Universitătii.
Asta-i părerea mea, desigur.
Dl Nicolae Oprea ori are „grade’ trecute sau actuale… ori trebuie sa consulte un medic specialist!
Daca are „grade”… probabil ca se regaseste in zona ‘fostilor” peceristi gradati!
Treaba dumisale!
Daca are nevoie de consult medical psihiatric…exista medici specialisti renumiti aici si aiurea.
Regretele si le poate exprima si la Cimitirul Ghencea.
Intrarea este libera intre ore „civilizate”.
Esti tot tu, Stefan. Te recunosc si te simt si acum aproape. Multumesc.