Toţi s-au aşteptat că cei din fruntea Alianţei vor ceda în fnal în faţa presiunii din interior, dar şi din afară. Se pare că triumviratul nu a rezistat în faţa gerului şi fricii de a nu aprofunda abisul dintre ei şi populaţie, precum şi în relaţia cu partenerii externi mai mult decât vitali. Cele trei partide au făcut abuz şi uz de metehnele legislaţiei, loialitatea Curţii Constituţionale, dar şi de indulgenţa europenilor preocupaţi de afacerilor lor domestice. Dar ceva în cele din urmă i-a forţat să reia procesul de alegere a preşedintelui, în corespundere cu propunerea socialiştilor, pe care îi dispreţuieşte şi totodată îi subestimează liderul liberalilor, Mihai Ghimpu. Totuşi, ce stă la baza refuzului de a supune Constituţia unui nou plebiscit: societatea civilă, socialiştii, comuniştii, partenerii externi, presiunea publică sau diverese combinaţii ale acestor factori?
Mulţimea circumstanţelor a diminuat la maxim toleranţa faţă de aventura Alianţei, care ar fi condus la o dezamăgire totală în forţele democratice şi dezideratele împărtăşite de acestea. Primi care s-au opus în mod deschis au fost comuniştii şi socialiştii, doar că în forme diferite. Primii au racolat armata lui Roşca şi au asmuţit propriile regimente de simpatizanţi pentru a îndrepta opinia publică împotriva AIE. Dar comuniştii nu au alternativă, căci au tăiat toate crengile care le permiteau să să menţină pe linia de plutire. Acum, aceştia s-au înfipt în ultima soluţie şi vor să forţeze alegerile anticipate, care îi poate salva de la descompunerea treptată fiind în opoziţie. Miza este enormă, iar altceva decât provocarea guvernării şi contabilizarea gafelor comise de exponenţii acesteia, nu poate fi inventat de către Tkaciuk şi asistenţii lui comunişti.
Socialiştii au ales calea constructivă, una logică reieşind din ponderea mică, dar oricum crucială, pe care o au în contrabalansarea opoziţiei rigide a comuniştilor. Anume această determinare de a acţiona liber, dar şi consecvent, se pare că le-a permis să obţină simpatia societăţii civile. Aceasta s-a convins de faptul că Dodon nu minte, în special după mişcarea din Consiliul municipal Chişinău, socialiştii au reuşit să deblocheze situaţia critică de acolo. Dialogul sincer întreţinut cu formatorii de opinie publică, cu majoritatea celor care zi de zi conturează comportamantele populaţiei, i-a ajutat pe socialişti să-i trasforme pe aceştia în opozanţi fideli ai referendumului. Or, dacă Dodon nu repeta în continuu despre candidatul apartinic şi existenţa unei soluţii pentru depăşirea crizei, cei din societatea civilă nu aveau la dispoziţie argumente prin care să-şi justifice sprijinul pentru revenirea la alegerea preşedintelui. Încercările lor de a invoca legislaţia au rămas neobservate de către AIE, care în mod deliberat au ocolit cadrul legal. Prin urmare, unica modalitate plauzibilă a fost prezentarea iniţiativei socialiştilor ca una ce ar înlocui un referendum stângaci. Tandemul dintre socialişti şi societatea civilă a avut o un rol cu totul deosebit până la acest moment, reuşind să împăce AIE cu ideea unui candidat apartinic.
Mai degrabă indiferentă decât invers, societatea civilă s-a activizat la conştientizarea pericolului unui viitor sumbru pentru ţară după eşuarea referendumului. Sondajele cu care aceştia operează, experienţa plebiscitelor anterioare, dar şi adoptarea unui comportament mai critic faţă de guvernanţii toleraţi de ei până acum, au însumat condiţiile după care aceştia au fost impuşi să acţioneze pentru a responsabiliza o guvernare tot mai indisciplinată.
Factorul extern trebuie considerat totuşi unul determinant, deoarece nicio instituţie sau oficial european, cu excepţia susţinerii tacite a oficialilor români (Cristian Diaconescu), nu a dat lumină verde iniţiativei AIE. Din contra, s-a încercat distanţarea de la referendum, cel puţin din partea Consiliului Europei, deobicei foarte hotărât în asemenea chestiuni. Cauza reticenţei reiese din precauţia acestora faţă de politicile provinciale din statele din Europa de Est, care deseori sunt înţelese greşit de la Bruxelles, dar care mereu compromit factorul european. Alegerile anticipate care poate fi consecinţa logică a unui referendum nepregătit şi neavizat nu sunt pe placul partenerilor externi, care au investit încredere şi resurse financiare în AIE şi cert este că ar vrea să o facă şi pe viitor.
Suprapunerea factorului civic, politic şi extern, au concentrat Alianţa pe opţiunea alegerii unui preşedinte, cu atragerea unui candidat apartinic negociat cu socialiştii. Pentru referendum, AIE nu are nici bani din exterior, nici timp pentru a convinge societatea civilă să conlucreze întru sensibilizarea cetăţenilor, şi nici argumente pentru a se justifica în faţa alegătorilor, tot mai vulnerabili la propaganda iniţiată de PCRM.
În concluzie, trebuie să considerăm şi o altă situaţie. Or, AIE nu are nici ea cale de întoarcere, odată ce referendumul a fost discreditat integral şi toţi s-au întors cu spatele de el. Totodată, există socialiştii care sunt predispuşi să le ofere trei voturi pentru un candidat care lor nu le va aparţine. Adiţional, comuniştii nu mai pot oferi candidaturi, auto-excluzându-se din exerciţiul de producere a candidaturilor apartinice. Pe lângă lipsa unei alte oportunităţi de a se refugia, AIE alege această pistă pentru a se reabilita în faţa societăţii civile, a electoratului şi a partenerilor externi.
În orice caz, nealegerea preşedintelui le va permite să tărăgăneze cu noile alegeri anticipate şi să le transfere pentru un sezon mai călduros şi mai puţin riscant, dar totodată să dea vina pe socialişti dacă scenariile ies de sub control.
http://cenusadi.wordpress.com/2012/02/11/de-ce-au-renuntat-liderii-aie-la-referendum/