Foto: Camelia Lica
Comunismul există de mai mult de 50 de ani la o aruncătură de băţ de America. Alimentele sunt porţionate ca şi internetul de-altfel, în schimb educaţia, asistenţa medicală şi cultura sunt gratis, în orice cantitate doreşti.
Este început de septembrie, anul 2011. Stau pe plaja ticsită cu hoteluri de lux din Varadero, perla Cubei şi citesc o carte: Fidel Castro: Anii tinereţii mele. Dacă tot am poposit în acest loc special aş fi vrut să înţeleg cum a ajuns astfel, cu ce se mănâncă aici socialismul acesta în sec.al XXI-lea care pe noi aproape că ne-a devorat. Ce-ar putea fi un punct de pornire mai potrivit decât cuvintele lui El Commandante, însuşi?
Memoriile lui Fidel nu au dezamăgit
Este un intelectual, avocat, nu cizmar cu patru clase. Prezintă cu detalii exhaustive, însoţit de contextul istoric şi imagini sociale complete propria tinerețe istorie evolutivă, care începând de la mijlocul anilor 40 va fi strâns legată de viaţa politică a ţării. Descendent al unei bogate familii, deţinătoarea unor terenuri vaste învaţă socialismul din cărţile citite în perioada studenţiei. De această direcţie se face convins cam târziu, dar atunci în aşa măsură, încât a fost în stare să îşi părăsească confortabilul biroul de avocatură din Havana pentru luptele de gherilă din munţi.
„Schimbarea de regim” de stânga din Cuba este foarte specială
În primul rând nu s-a realizat în 1917-1918 sau 1945-1947 ca în Europa, ci în 1959 prin intermediul unei revoluţii care a pornit asemenea unei lupte de gherilă, apoi s-a dezvoltat cu sprijinul poporului. Nu a fost impus poporului de o forţă străină, ci s-a născut împotriva guvernului de marionete al unei forţe străine.
Nu a fost creat şi administrat de sovietici, deşi i-au influenţat vreo 20 de ani. Conducătorii lui sunt toţi intelectuali, cu o conştiinţă a misiunii bine formată. Socialismul cubanez – împreună cu fraţii săi puţini din Asia – a supravieţuit marelui crack socialist din 1989-1991. Cubanezii obişnuiau să spună: acesta nu e socialism european, acesta e socialism caraibian.
Cum arată un stat socialist funcţional în 2011?
Foto: Camelia Lica
Plin de contraste şi paradoxuri. În ciuda dimensiunii şi potenţialului său economic şi militar cam mic Cuba este şi astăzi un stat influent. Conducătorul primului stat de stânga declarat de pe emisfera vestică este un politician de talie mondială. Fidel şi camaradul său de pe vremuri, Che Guevara sunt simboluri pentru o parte a lumii, dar dispreţuiţi de cealaltă. Dar toată lumea îi cunoaşte, toţi au o atitudine faţă de ei. Se fac şi astăzi filme despre Cuba, despre revoluţie, se discută, se scrie, ceea ce nu se poate spune despre multe alte state de asemenea dimensiuni. Educaţia este dezvoltată, pe lângă clădirile în paragină clădirea şcolilor par foarte întreţinute.
Înainte de preluarea puterii de către Castro şi ai săi 41% din populaţia rurală era analfabetă, astăzi analfabetismul este de 1% pe toată țara. Ca în orice stat socialist educaţia este absolut gratuită la toate nivelele, ca şi asistenţa medicală. Cultura de calitate – de la teatru, film şi până la balet – costă o nimica toată. Şi cultură există, cât doreşti.
Cubanezi nu trăiesc cu mass-media ci cu teatru, dans, cărţi, muzică chiar şi în zilele noastre. Locuinţele de stat, deși multe aglomerate, sunt aproape gratuite, alimentele de bază sunt foarte ieftine, deşi carnea sau dulciurile sunt deja scumpe. Drumurile – cel puţin cele naţionale – sunt bune şi nu întâlneşti nici-o groapă pe drumurile din oraşele mari sau din staţiuni. Faţă de anii `80 din România, este o adevărată revoluție.
Apoi mai sunt şi ţigările, mândria Cubei. Nu sunt fumător, dar să fumezi o havana este o plăcere de nerefuzat, mai ales după ce mergi într-o fabrică și vezi de cât de multă muncă este nevoie pentru o singură țigară.
Tehnica este din secolul 21, dar în cantităţi limitate
Există telefon mobil, cablu tv cam puţin sau nimic, calculatoare mai degrabă în instituţiile de stat şi şcoli (mai puţin în gospodării), bancomate şi carduri bancare cât e nevoie. Există şi internet, cu toate că accesul este cam anevoios. Se poate folosi doar în scop educativ şi de lucru, dar cei care reuşesc să aibă acces (şi la „poştă” se poate) îl folosesc pentru orice doresc, sau mai bine zis pentru orice la ce au acces. Pentru turişti ca noi internetul este liber cu toate că nu este nici prea ieftin şi nici prea rapid.
Practicarea religiei este absolut liberă. În 1997 Papa Ioan Paul al II-lea a fost primit personal de către Fidel cu ocazia vizitei suveranului pontif la Havana. …Not your typical socialist leader.
Există întreprinderi private
Foto: Camelia Lica
Sistemul are deja un gust de “comunism de gulaş” : este permis de doar 3 ani să iniţiezi o afacere proprie, şi doar întreprinderi mici. Poţi fi pentru propriul profit vânzător la piaţă, gospodar, patron de restaurant sau pensiune.O deschidere, o iniţiativă importantă introdusă de Raul Castro, fratele lui Fidel, care ar vrea să transforme Cuba într-o mică Chină.
De curând s-a liberalizat proprietatea privată la imobile. Mi-au spus prietenii de acolo, “conectați cu sistemul”, că la anul urmează și liberalizarea pieței automobilelor. În sfârșit pentru ei, din păcate pentru turiştii iubitori ai mașinilor vechi care vor dispărea probabil în vreo 10 ani. Rafturile magazinelor reprezintă o trecere între ceea ce ne mai amintim noi din anii `80 şi ceea ce avem acum. Produse occidentale se găsesc şi în magazine obişnuite, nu doar în cele pentru turişti, poţi achiziţiona Cola, trabuc, ciocolată sau îmbrăcăminte de designer. Deşi produsele sunt cam puţine nu sunt cozi, ajunge la toată lumea, numai bani să ai. Bani care nu prea sunt.
Turismul este foarte dezvoltat, anual mai mult de 2 milioane de străini vizitează ţara. Resursă foarte importantă de venit care creşte în continuare.
Sărăcia se simte însă, salariile sunt foarte mici: în fabrica de trabucuri pe care am vizitat-o chiar şi un răsucitor profesionist de ţigări nu câştigă mai mult de 20 de euro pe lună. Acest lucru trebuie privit în contextul local, unde aproape totul este finanţat de stat, dar oricum este foarte puţin. Mai ales dacă te gândești că o singură țigară Cohiba de calitate costă cam 20 de euro, dacă nu mai mult. De aceea oamenii mai întreprinzători au un business „sub masă”, comerţul la negru este în floare, cum de altfel a fost și la noi în ultimii ani ai regimului.
Un lucru trist este și faptul că un patrimoniu construit de dimensiuni şi valoare foarte mare se distruge. Deși sunt și semnale pozitive, în unele locuri se renovează, dar numai în Havana sunt mii de clădiri care aşteaptă finanţarea, cam rară de la UNESCO sau de la guvern.
Paranoia surdă a comuniştilor
Internetul este greu accesibil şi dacă nu ajungi la un calculator pentru turişti, vei avea şansa să dai doar de conţinut cenzurat. Informaţia este cenzurată. Este extrem de greu să ieşi din ţară, pentru paşaport ai nevoie de aprobare.
Poliţiştii sunt în număr mare, armata este foarte numeroasă consumând prea multe resurse fără sens. Lipsesc libertăţile de bază, precum libertatea cuvântului, libertatea presei (nu există cotidian independent, de fapt nu există ziare), libertatea de adunare.
Bineînțeles funcţionează un sistem unipartid, şi deşi opoziţia civilă există (de exemplu “mişcarea femeilor în halat alb”), din punct de vedere politic nu se pot organiza şi sunt rapid discreditaţi de propaganda oficială: sunt numiți agenți americani, plătiţi de CIA. Poate chiar sunt, dar cine poate să știe.
Fosta elită politică, economică şi financiară de dreapta – care şi-ar putea asuma rolul de opoziţie adevărată – s-a mutat de mult la Miami. Nu prea sunt şanse pentru o contrarevoluţie care să se dezvolte acasă, puţini sunt cei interesaţi. Cei rămaşi acasă nici nu îi prea aşteaptă înapoi pe „miamişti”.
Cei care trăiesc azi în Cuba fac parte în general dintre săracii de dinainte de revoluţie, milioane de ţărani, muncitori şi urmaşii lor. Familiile lor au primit din partea sistemului comunist locuinţe, asistenţă medicală, educaţie gratuită, o şansă de a sparge barierele de clasă. Poate că şi acesta este un motiv că în pofida dificultăţilor îşi iubesc conducătorii.
Nu se remarcă acea scârbă, care caracteriza viaţa noastră în anii `80 faţă de perechea Ceauşescu. Fidel, Raul, Che sau Camilio Cienfuegos, un alt revoluționar foarte popular pe plan local, sunt nişte adevărate staruri. Copiii cresc citind despre luptele de gherilă ale acestora, iar în nisipul de pe terenul de joacă este reiterată revoluţia împotriva lui Batista, mercenarul plătit de SUA.
Am vorbit cu multe persoane, începând de la femei de serviciu până la diplomaţi, dar capitalismul nu prea este dorit de nimeni. Capitalismul, în accepţia lor este egal cu exploatarea americană. Cum spunea Antonio, unul dintre ghizii noştri: „Dacă revine capitalismul, revin americanii şi totul va fi cum a fost odinioară: ei vor deţine toate pământurile, resursele, industria, hotelurile şi instituţiile, iar marea majoritate dintre noi vom fi iară “nimeni”.”
Norma lor este egalitarismul, iar solidaritatea socială este foarte dezvoltată. Într-un fel sunt și nevoiți să fie solidari.
Dar cu toate că în general cam toți sunt de stânga, vor deschidere
Foto: Camelia Lica
S-au săturat de problemele economice, de sărăcie, de restricţiile de mişcare, de restricții cu privire la niște libertăți pe care noi le luăm ca și garantate. Văd ce se întâmplă în lume, degeaba cenzura. Vor să trăiască bine, vor să îşi exprime părerea, vor libertate. Cresc generaţii noi care au acces la lumea nouă pe sub tejghea. Cu accente diferite, alegând cu atenţie cuvintele, cam toți ne-au zis că au nevoie de o schimbare. Drumul Chinei li se pare simpatic.
Într-adevăr este nevoie de deschidere. Este nevoie de investiţii, de capital: fără relaţii economice internaţionale intense – mai ales pe lângă embargoul economic american nerezonabil şi foarte dăunător – acest sistem nu poate fi susţinut. Şi în mod vizibil acest lucru este ştiut şi de conducători. Deschiderea se face pas cu pas. Unul dintre interlocutorii noştri afirma că au învăţat din greşelile tranziţiilor est-europene şi vor să evite ca patrimoniul naţional – industria, materiile prime – să ajungă prin privatizări dubioase în mâinile oligarhilor de genul celor din Rusia sau țările din Europa de Est. Nu vor privatizare, investitorii străini să vină într-un sistem în care funcţionează şi hotelurile din Varadero: hotelul este proprietate a statului cubanez, administraţia, funcţionarea şi o parte (partea mai mare) a profitului este a investitorului (de cele mai multe ori spaniol, german). Este rentabil şi pentru investitor, iar cubanezii îşi primesc partea.
În ce direcţie se dezvoltă Cuba, depinde acum în primul rând de Raul Castro şi de tovarăşii săi. Depinde foarte mult de cum o să slăbească aceştia cureaua şi bineînţeles de persoana căreia şi de modul în care îi va fi predată puterea în câţiva ani (sunt deja destul de bătrâni): va fi o succesiune în interiorul partidului sau o deschidere totală la o democraţie pluripartită.
O altă întrebare importantă este dacă reuşesc tranziţia la economia capitalistă în aşa fel – în opoziţie cu noi – încât să salveze realizările pozitive ale societăţii socialiste (educaţie, asistenţă medicală şi cultură gratuită, societate bazată pe ştiinţă, sistemul de egalizare socială prin taxe, prin ajutoare, burse), şi să pună bazele unui sistem hibrid de tip scandinav viabil şi sustenabil.
Vor încerca, de asta nu mă îndoiesc.
(Acest articol a fost propus de autor la data de 15 noiembrie 2011 si a fost programat de redactie la o data care a fost permisa de agenda publicatiei)
Din păcate acest articol nu este, ca performanţă ziaristică investigativă şi informativă, la înălţime.
Autorul recunoaşte eşecul economic al regimului, dar îl edulcorează cu explicaţia prin embargoul american. Dictatorii revoluţionari ai Cubei totalitare sunt descrişi cu simpatie nemeritată, iar „succesele” mult trâmbiţate de propaganda şi de propagandiştii regimului sunt relatate necritic, deşi relatările contrare abundă şi sunt accesibile.
Astfel, pentru autor:
– este demn de lăuda faptul că Castro este „un intelectual, avocat, nu cizmar cu patru clase”, că şi cum Lenin, Pol Pot şi atâţia alţi asasini nu au fost şi ei „intelectuali”
– sursă cea mai bună pentru a află despre Castro sunt memoriile acestuia
– este lăudabil (pretinsul) fapt că venirea şi menţinerea la putere a lui Castro nu se datorează URSS (deşi este adevărat în mare măsură şi despre Iugoslavia, China, Vietnam, Albania şi Corea)
– este de admirat faptul că „Cuba este şi astăzi un stat influent. Conducătorul primului stat de stânga[!?] declarat de pe emisfera vestică este un politician de talie mondială. Fidel şi camaradul său de pe vremuri, Che Guevara sunt simboluri pentru o parte a lumii…”
– locuinţele sunt ieftine, deşi „cam” aglomerate, „alimentele de bază sunt foarte ieftine”, dar nu ne spune că sunt, în unele locuri, pe cartele
– este de mare semnificaţie, probabil pentru libertatea religiei, că Casto a permis vizita Papei şi s-a întâlnit cu acesta
– că de fapt „se găsesc de toate”, dar apoi aflăm că „numai bani să ai” şi că aceştia „nu prea sunt”
– „cubanezii îşi iubesc conducătorii”, „capitalismul nu prea este dorit de nimeni. Capitalismul, în accepţia lor este egal cu exploatarea americană”
Cu toate acestea, autorul este destul de critic faţă de regimul cubanez, dar, din păcate, prea naiv şi permeabil la propagandă acestuia.
Cineva care a trăit vreo 10-20 de ani într-o ţara comunistă poate înţelege bine cum arată oricare altă asemenea ţara, iar dacă a mai citit câte ceva, a vorbit cu turişti care au vizitat Cuba şi cu emigranţi cubanezi, atunci are o imagine destul de bună de ce este sau nu plauzibil în afirmaţiile propagandistice despre acea ţara.