Autobuzul ticsit, cu rezervoare de gaz, emblematic pentru Epoca de Aur
Deunăzi am intrat într-o dispută cu o cunoştinţă bună, privind interdicţia de circulaţie în timpul iernii, instituită de regimul Ceauşescu prin anii 1985. A fost ger şi a viscolit câteva zile în sudul României, după care s-a interzis circulaţia tuturor autoturismelor particulare din ţară, pe tot parcursul iernii respective şi – din câte îmi aduc aminte – câteva ierni la rând. Interlocutorul meu – care nu era deloc de rea-credinţă – o ţinea una şi bună că aşa ceva nu s-a petrecut, iar eu confund lucrurile, pentru că interdicţia circulaţiei autoturismelor se referea doar la alternanţa săptămânală a numerelor de înmatriculare pare şi impare. În schimb eu uitasem cu desăvârşire de această măsură ! Din conversaţia noastră, verificată apoi prin amintirile altora, s-a conturat un fragment din tabloul sumbru al totalitarismului ceauşist care se destramă pe zi ce trece şi – privit retrospectiv – se transformă într-un peisaj estompat şi idilic, pentru tot mai mulţi concetăţeni.
Prima acţiune menită să salveze amintirile pe care le mai păstrez, a fost să deschid un fişier în care să stochez câteva sintagme cheie pentru acele timpuri detestabile: lipsa cronică a alimentelor şi bunurilor de larg consum, cozile interminabile la orice, frigul din case, întreruperile de curent electric, izolarea până la strangulare, amestecul şi scormonirea neruşinată în cele mai intime unghere ale vieţii, supravegherea continuă şi delaţiunea din partea oricui, minciuna şi propaganda deşănţată – ascultată, acceptată şi retransmisă – dedublarea, mimetismul, lipsa de reacţie, laşitatea, dezamăgirea până în rărunchi, inerţia şi teama…
Sculptorul şi pictorul Egon Marc Lővith (fie-i memoria binecuvântată) a caracterizat anii aceia prin două sintagme care se regăseau pe buzele tuturor: “Ce se dă?” şi “Ce să-i faci!”. Şi totuşi, flash-backurile Epocii de Aur îmi sunt declanşate – mai ales – de câteva întâmplări comice.
Ce-o să mâncăm mâine? Zid o să mâncăm mâine!
Fiul meu Vali, in clasa I-a primara
Într-o zi, scoţându-l pe fiul meu de la şcoală (era în clasa întâia) am nimerit o coadă de lungime rezonabilă la măcelărie. Nu era să ratăm posibilitatea de a ne scoate raţia lunară de carne (o jumătate de kilogram pe membru de familie), deşi Vali – cu ditamai ghizdanul în spinare şi vioara în mână – nu prea avea chef de aşa ceva. L-am convins că dacă stă cuminte la rând, am să-i fac şniţele cu cartofi pai, la masă. Am stat preţ de o jumătate de oră până am intrat în magazin, apoi încă vreo jumătate, până am ajuns în dreptul tejghelei unde am constatat cu dezamăgire că nu mai rămăsese decât carne de vită şi că din kilogramul şi jumătate care se cuvenea familiei noastre de trei persoane, vreo 400 de grame erau oase. Am socotit repede că voi putea găti de două ori supă de oase şi o dată tocăniţă de carne de vită. Acasă i-am explicat lui Vali că vom mânca şniţel luna viitoare (dacă “se va da” carne de porc şi “vom apuca” la ea), acum am să gătesc tocăniţa care trebuia să fiarbă destul de mult timp. I-am făcut un sanviş cu parizer (nu vă mai povestesc cât stătusem la coadă şi cum mă îmbrâncisem pentru el) şi m-am apucat să bucătăresc. Fiul meu s-a pus la masa de lucru să-şi facă lecţiile. Tocăniţa fierbe deja în cratiţă, când Vali mă cheamă să-l ajut la o problemă de aritmetică (din alea care nu e permis să le rezolvi cu metode algebrice). Mă duc în camera lui, citesc problema, o pun iute în ecuaţie şi aflu soluţiile. De-acum trebuia doar să ne punem amândoi să judecăm pe baze aritmetice. Dar nu era nici pe departe atât de simplu cum crezusem… La un moment dat, în mijlocul efortului mental colectiv, ne-a lovit mirosul pătrunzător de carne arsă. În momentul acela m-au lăsat nervii. Arsesem “raţia de carne” pe o lună întreagă şi nu aveam de unde să mai cumpăr alta! Eram o idioată incapabilă să rezolve o problemă elementară de aritmetică şi aveam un copil prostuţ! Care, evident, era principalul vinovat că se carbonizase mâncarea şi se stricase cratiţa emailată. În consecinţă am început să ţip la el: “Ce-o să mâncăm mâine?” Şi privind deznădăjduită în preajmă, la pereţii golaşi şi daţi cu humă, (în anul acela ne mutasem în apartamentul nou, cumpărat în rate) am continuat: “Zid o să mâncăm mâine!” şi am izbucnit în hohote de plâns. Vali stătea smirnă, amuţit de uimire şi mă privea cu ochii lui albaştri, imenşi. După o vreme m-am calmat şi m-am dus în bucătărie, am aerisit, am frecat cratiţa cu Tix, seara i-am povestit incidentul soţului meu şi am mâncat tocăniţă de cartofi. Totul a fost dat uitării, până duminică dimineaţa, când fiul meu – îmbrăcat în pijamaua lui bleu imprimată cu maşinuţe – a dat buzna în dormitor ţopăind “Ce-o să mâncăm mâine? Zid o să mâncăm mâine. Aoleu!”. Imaginea copilului blond şi îmbujorat, care imita poznaş criza mea de nervi, ne-a făcut să râdem în hohote. Şi de atunci şi până în ziua de azi, ori de câte ori cer sfatul familiei mele privind meniul de a doua zi, întrebând “Ce-o să mâncăm mâine?” , răspundem în cor : “Zid o să mâncăm mâine!”
Pilulele lipsă
La noi, la Cluj, pilulele contraceptive se procurau pe sub mână, cu mare băgare de seamă, fie din Ungaria – aduse de rude sau prieteni de încredere – fie prin intermediari, de la studenţii arabi. Femeile le luau haotic, fără vreo indicaţie medicală, fără prospect şi adesea ” pe neve”, fiind scoase din ambalajul original. O prietenă de-a mea, tânără căsătorită, a fost anunţată de cumnata ei – pe atunci profesoară în Algeria – că îi trimite, printr-o cunoştinţă, o pungă cu nişte pilule de culoare roz, de fapt conţinutul mai multor blistere cu Ovulen. Peste câteva zile, domnul în cauză – profesor universitar de matematică – s-a prezentat la prietena mea, aducându-i coletul şi scuzându-se: “Să ştiţi că lipsesc câteva tablete. Le-am luat eu când am făcut escală la Bruxelles”. “Cum aşa?” l-a întrebat prietena mea consternată. “Păi mă chinuia o migrenă cumplită şi nu aveam niciun medicament la mine. Mi-am amintit că atunci când cumnata dumitale mi-a dat punga cu pilule, am întrebat-o la ce sunt bune şi mi-a răspuns “Să n-aibă dureri de cap.” aşa că am luat şi eu câteva. “Şi v-a trecut durerea de cap?” “După câteva tablete, da”.
De-atunci ori de câte ori îmi ies pe gură cuvintele “să n-ai dureri de cap”, mă pufneşte râsul amintindu-mi de savantul acela picat din lună, dar şi de prietena mea pe care a păgubit-o de o lună…fără dureri de cap.
“Józsi, Józsi!” Banc politic!
Mi-am făcut stagiatura la Centrul Teritorial de Calcul Cluj, o instituţie tânără populată de o trupă inteligentă, nonconformistă, devotată meseriei, veselă şi pusă pe şotii.
Clădirea Centrului Teritorial de Calcul Cluj, în anii 1970
În primele timpuri ne mergea foarte bine pentru că puţină lume ştia ce însemna informatica, însă fiind cuprinsă în directivele partidului, toate întreprinderile aveau plan de informatizare. Asta însemna, de foarte multe ori, că analiştii elaborau proiectul, noi, programatorii, scriam programele, le testam, le implementam la întreprindere (luptând cu funcţionarii cu cotiere lungi şi orizontul îngust), lucrarea era recepţionată şi plătită, ca apoi cutiile cu cartele şi benzile magnetice să zacă prin dulapuri. Prea puţini le mai utilizau în procesul de producţie, din indolenţă sau incapacitatea de a pricepe specificaţiile de utilizare. Dar nu despre CTCE Cluj vreau să povestesc – deşi ar merita cel puţin un articol – ci despre colegul nostru Józsi (se citeşte Ioji) un holtei chipeş şi deştept, care nu se grăbea să-şi pună pirostriile, spre jalea fetelor din „centru”. De obicei îşi bea cafeaua la noi în birou. Cafeaua obţinută prin varii filiere, era întotdeauna naturală şi se fierbea într-un vas special confecţionat, în jurul căruia ne adunam în fiecare dimineaţă. Zvonurile, noutăţile, ultimele ştiri de la Europa Liberă, spuse în şoaptă, se amestecau cu aburii aromaţi. Era, de departe, cel mai plăcut moment al zilei. Într-o astfel de dimineaţă, să fi fost prin iarna lui 1979 sau 1980, Józsi ne-a anunţat că a primit o invitaţie în SUA şi, pentru a-şi putea depune cererea de paşaport, are nevoie de o recomandare a Adunării Oamenilor Muncii. Se temea că n-o va primi, întrucât toţi sunt convinşi că odată plecat în America, nu se va mai întoarce. „Şi ai de gând să te întorci?” l-am întrebat noi cu reproş. „Nu ştiu” ne-a răspuns Józsi cu sinceritate. Adunarea Generală a Oamenilor Muncii s-a întrunit, toţi cei care au luat cuvântul şi-au exprimat încrederea că „tovarăşul Józsi” va rămâne doar şase săptămâni la Chicago şi va reveni în sânul colectivului. În consecinţă i s-a eliberat recomandarea favorabilă. Printr-un miracol – că altfel nu-i pot spune (în condiţiile în care nici în ţările socialiste nu ţi se prea dădea drumul) – Józsi a primit paşaportul pentru vizita în America şi a plecat în primăvară. Fiind ferm convinşi că nu se va mai întoarce la lucru, n-am stat să contorizăm cât a lipsit. Dar exact în ziua împlinirii celor şase săptămâni, l-am auzit pe Romeo – un coleg mai tânăr, din prima promoţie a liceului de informatică – strigând pe culoar cât îl ţinea gura: „Józsi, Józsi!”. De altfel, aceasta era cea mai comodă şi eficientă modalitate de a lua legătura cu cineva din „centru”. Sunetul se amplifica în spaţiul interior către care dădeau uşile tuturor birourilor, iar cel apelat ieşea din biroul lui şi se apleca peste balustradă, să vadă cine-l cheamă de jos sau de sus. De data asta toată lumea, de la toate cele patru etaje ale centrului de calcul, a dat buzna afară, înghesuindu-se lângă balustrada interioară să vadă minunea! Józsi nu era nicăieri… Iar Romeo, cu un zâmbet mefistofelic ne-a spus : „Banc politic!”. Şi noi am stins, râzând în hohote, momentul de uluire care ne cuprinsese la gândul că Józsi ar fi fost în stare să-şi irosească şansa vieţii.
Interesant, desi cam talmes-balmes.
Noi cei din Bucuresti o duceam mult mai bine. Coada la paine era de numai 1/2 ore. Pentru zahar, ulei, faina (uneori si gris) si conserve stateam la coada dupa ce veneam de la servici. Dupa ce am primit cartelele nu a mai fost nevoie sa stam ore in sir la coada, multuminta lui „Ceausescu si Poporul”.
In rest, saptamana mea incepea de regula cu statul la coada dimineata, de obicei la ora 4. Luni, coada la lapte; daca reuseam sa cumpar 4 (eram patru persoane) sticle, le puneam imediat la „prins” cu ajutorul unor pastile de clorura de calciu asa ca incepand cu miercuri aveau copiii mei branza de vaci proaspata si, in plus si cate un cocolos de unt de marimea unei nuci pe care il mancau uns pe paine, la cina.
Marti dimineata la coada la carne, tot la 4 dimineata. De obicei statem putin pentru ca de cele mai multe ori eram anuntati ca, carnea va veni dupa ora 10, asa ca trebuia ne intorceam acasa cu buza umflata (ani de zile am umblat cu buzele „umflate”). Nu cred sa fi mancat prea multa carne de vita sau de pork intre 1979 si 1982, Dupa 30 iunie 1982 am inceput iar sa mancam carne de vita, de data aceasta in Israel. Miercuri fugeam dis de dimineata la un centru de distributie a pasarilor vii unde reuseam uneori sa mai cumpar un pui care, cu pene cu tot cantarea mai putin de 1 kg. Cand reuseam era sarbatoare. Veneam acasa pe inserat, decapitam puiul in bucatarie iar sotia il oparea sa-l curete de pene si puf. Apoi transam puiul si il imparteam in patru pentru 4 zile de mancare, incepand cu supa de picioare, gat si aripi. Din zarzavaturile fierte (morcovi, pastarnac, si radacini de telina se gaseau la „taran”, iar cartofi „porcesti” se puteau cumpara la aproape toate aprozarele capitalei), faceam o salata „a la russe” pe care copiii mei o adorau. Si acum, in SUA, de cate ori ma duc sa-mi vad nepotii, copiii ma anunta ca nu ma primesc daca nu le aduc si celebra mea salata „a la russe”. Si atunci ca si acum (acum m-am boierit, cumpar oua „organice”) imi faceam singur maioneza pentru salata cu 2 din cele 12 oua pe care le cumparam joi dimineata, dupa un stat la coada de doua ore.
Din restul de pui, asa cum povesteste doamna Ghita, faceam tocanita pentru doua zile iar din pieptul de pui snitele. Ma mandresc cu faptul ca copiii mei nu au suferit niciodata de foame, asta pana cand am emigrat. Cei veniti mai tarziu imi povesteau ca au facut foame de nenumarate ori pana cand au reusit sa emigreze, dar pana in 1982 mancare se mai putea cumpara in Bucuresti. In provincie era mai rau, daca erai departe de gospodariile taranesti mai putin umblate. Eram trimis in delegatie la Turda unde jumatate din restaurante erau inchise, dar oamenii muncii aveau de bine de rau porc la borcane de untura, zacusca in pivinta, si tarii de pruna si strugure care tineau realmente de foame. La tarani mai mancai cate o costita sau slanina cu ceapa si paine, udata de un paharel de palinca care te tinea treaz si activ peste zi.
Sambata dimineata, la ora 4, eram deja la coada la mere (se „dadeau” 5 kg pe saptamana.
Cea mai mare satisfactie a mea era sa le aduc sotiei si copiilor duminica dimineata, cate doua mere la fiecare pe care le manacau in pat.
Mai tineti minte de bancul care era repetat de nenumarate ori in timpul statului la coada la carne:
Povestea incepe cu o coada lunga in fata unui centru de carne care anunta ca se „da” o jumtate de carne de persoana. Ajungand in fata vanzatorului, un cetatean comanda doua kg de carne. Vanzatorul zamberste smechereste si ii face semn catre afisul de deasupra tejghelei: „1/2 kg carne de persoana”. Cumparatorul insista ca el vrea 2 kg, vanzatorul ca nu poate sa-i dea mai mult de 1/2 kg. Pana cand vanzatorul obosit de atatea argumentari, intreaba: „Dar la urma urmei pentru cine vrei 2 kg ca maine poti sa mai cumperi o jumatate?” La care omul nostru raspunde, „Am acasa un Doberman si el mananca 2 kg de carne pe zi”. Lumea revoltata incepe sa se agite: „Cum, vrei sa dai carnea noastra cainelui?” La care omul intreaba, „Bine dar ce sa fac cu el?” Lumea, infierbantata: „Omoara-l!”
O babuta din spate nu prea auzea bine asa ca, ca sa fie sigura, incepe si ea sa strige: ” Si pe ea maica, si pe ea”
Foarte bun. Chiar daca unora le lasa impresia de”talmes-balmes”: astfel se depun, se pastreaza si apar la suprafata amintirile si trairile trecutului. Doamna Ghita evoca momente dramatice,le retraieste asa cum s-au fixat in memoria afectiva – intr-un talmes-balmes. Asa cum le resimte si cititorul, participand la emotiile scriitorul. Istoria se scrie nu numai in forma studiilor de factura stiintifica.
Epoca comunista traita in diferite localitati din tara a produs trairi comune in legatura cu majoritatea problemelor,dar si unele specifice locului.
Eu am trait in anii 80 in Zalau,un orasel care a fost facut resedinta de judet,chiar daca nu erau conditii optime pt. dezvoltare(lipsa sursa de apa,loc deluros,legaturi proaste de transport fata de Jibou),pentru ca asa cereau interesele de partid.
Astfel unele probleme erau specifice locului.
Eu am primit locuinta(de construit s-a construit mult,dar prost) in cartierul Bradet,tocmai in capatul opus CET-ului(Centrala de Electro-Termificare).Astfel caldura deja rationalizata pe vremea aceea pe cateva ore pe zi,aici nu mai ajungea nici cu presiunea suficienta.Efectul era aproape zero,pe cand in „oras” in unele zone mai selecte,unde mai stateau unii tovarasi unii se laudau ca stau in maneca scurta in apartament.
Noi foloseam pentru incalzire aparate electro-termice.Bineinteles plata la curent se urca la sume foarte mari.Efectul era slab,se rezuma la o singura camera si nu se putea tine in functiune in continuu ca se ardeau prizele.
Colac peste pupaza,abia ajungeam acasa de la servici urma pauza de curent de 2-3-4 ore,si nu se putea incalzi cu nimic.
Tin minte cum stateam intinsi in pat cu fetita de cateva luni intre noi in intuneric si frig,infofoliti si imbracati,asteptand curentul izbavitor.De obicei venea la ora cu stirile ca sa putem urmari faptele grozave „a lu tovarasu” infaptuite in vederea construirii socialismului multilateral dezvoltat.
Tot in perioada respectiva am auzit bancul urmator:
-Printr-un cartier trece un cortegiu funerar.Sotia conform bunului obicei plange urland dupa mort
-Unde te duce in frigul si intunericul ala
Un copil care se uita pe geamul unui bloc la spectacol il striga pe tatal sau:
-Blocheaza usa de intrare repede,ca vor sa-l bage pe mort la noi in casa.
Alta amintire din perioada frigului.Era foarte frig afara,inghetat totul bocna.Eu singur acasa(sotia in delegatie,copila la soacra) ajung mai tarziu acasa dupa o „palinca” cu prietenii.
Ma culc fara sa mai bag ceva in priza pentru incalzire.Dimineata cum scot mana de sub plapuma simt ca ma „arde” frigul.Erau +4 grade la termometrul din camera.
Intamplarile specifice „epocii de aur” sunt multe,daca nu sunt plictisitor mai revin.
Domnule Kovacs, vă invit să scrieți un articol pe această temă care să fie postat la rubrica Mărturii.
Domnule Kovacs,
Multumesc pentru Ecou si va invit si sa scrieti pentru Marturii. Lipaa apei din Zalau, dar si Satu Mare, era cronica. La Cluj era apa curenta, dar lipsea apa calda, pentru ca se lua sub pretextul functionarii caloriferelor (care incalzeau numai noaptea) Apropo de lipsa apei calde mi-am amintit de un alt banc
Crainicul spune:
La al cincilea semnal va fi apa calda „Pic. Pic.Pic. Pic. Pic. A fost apa calda.
Nu stiu cu ce intentie a scris autoarea „Rasu-plansu epocii de aur”. Poate ca a vrut sa ne ajute sa depasim dificultatile iernii 2012.
Daca presupunerea mea este corecta, atunci materialul nu si-a atins scopul scontat. Amintirea vietii „spartane” din „epoca de aur” este o slaba consolare in raport cu realitatea de acum: cetatenii obisnuiti sunt abandonati de autoritati in voia intemperiilor, in timp ce politicienii folosesc momentul in scopuri electorale. Acum urgentele sunt altele: sa scoatem oamenii bolnavi din nameti, sa deszapezim casele inainte de topirea zapezilor si aparitia altor dezastre, etc.
Intelepciunea populara spune ca „si dintr-un lucru rau se poate invata ceva.” De aceea, atunci cand va fi timp pentru „Rasu-plansu” s-o facem in asa fel incat sa invatam ceva din acea perioada, care sa fie folositor astazi.
Pentru Mike2:
Inca din pagina principala, veti vedea ca numarul din saptamana aceasta, al revistei Acum cuprinde mai multe articole care aduc in atentie „Epoca de Aur”, inclusiv un articol special „Drumul catre societatea multilateral subdezvoltata”, care indeamna oamenii sa-si aminteasca de anii dictaturii ceausiste, o perioada istorica recenta pe care tot mai multa lume o regreta, uitand cum era de fapt. Ati aflat, deci, „intentia autoarei” de a scrie acest articol, care nu e menit, in niciun caz, sa „consoleze” pe absolut nimeni. Va invitam sa contribuiti cu materiale, informatii, in legatura cu subiectele care va preocupa si vizavi de care aveti competenta si informatiile necesare.
Domnule mike 2, desi personal consider revista Acum drept un fenomen unic in presa virtuala de limba romana, trebuie sa va dezamgesc spunandu-va ca nici unul din articolele scrise in Acum nu va fi capabil sa va curete (la modul propriu) zapada din fata casei, nici sa va stearga praful de pe etajera si nici sa va pregateasca cina. Jurnalismul de calitate cred ca trebuie sa indeplineasca alte functii. Dar, multe dintre aceste articole, in special cele din noua serie de amintiri din „Epoca de Aur”, va pot ajuta sa intelegeti „de unde vin” guvernantii pe care statistic vorbind i-ati ales si acum va ignora si, in egala masura, care sunt radacinile mentalitatii in virtutea careia ati scris ecoul de mai sus.
PS: Relativ la „De aceea, atunci cand va fi timp pentru “Rasu-plansu” s-o facem in asa fel incat sa invatam ceva din acea perioada, care sa fie folositor astazi” ce-ar fi sa ne sugerati ceva mai concret. Renuntand daca se poate la persoana intai plural.
Ras-plans in Romania anilor ’70!
(cateva randuri scrise in situl BJT -http://www.bjt2006.org/ – in urma cu cativa ani)
Pentru cei interesati:bjt=Initialele „jidani imputiti din Timisoara”(in ungureste)
Am fost la ‘bulau”!
Ce-i aia „bulau”? Explicatii mai jos!
Iarna 1974-Romania Focsani-curs de medici ofiteri,zapada, frig (frig frig-acoperisul de tabla a dormitorului celor 60 (aprox)tov. elevi /soldati /doctori, acoperit cu un strat gros de gheata in interior,apa de la robinete inghetata),noi toti tunsi”zero”(nu ne recunosteam unul pe celalalt),am inceput cursul intensiv de a fi transformati in ofiteri adevarati ,ofiteti pregatiti sa indeplineasca toate ordinele primite de la superiori…Prima zi la pranz am invatat ce ne asteapta: o bucata de paine ,o bucata de carne cu putini viermisori si o supa colorata! Tovarasul capitan Botoc se uita la noi!
Trei saptamani am invatat pasul de defilare, stang,drept,prezentarea onorului cu capul spre dreapta si ochii urmarind pe tov capitan Botoc si „locotinentul” Dulea
Trei saptamani am curatat carabinele (model 1900 aprox),am invatat sa le demontam si montam (4 ore pe zi) sa le lustruim (cu scuipat si crema de ghete), Dulea se uita pe teava!
Trei saptamani -desteptarea la 5.45(difuzor-trompeta),gimnastica de dimineata,spalat (apa inghetata nu curgea) pe dinti (plosca cu apa o tineam in pat sa nu inghete(paturi suprapuse binenteles, gheata de pe tavan se topea ,patura se uda),ceaiul de dimineata si exersarea pasului de defilare,cu capul spre dreapta…Botoc tipa,Dulea exersa!
Trei saptamani au trecut, am depus juramantul de soldati , au venit sotiile,am primit liber pana a doua zi dimineata si in sfarsit.. ne-am spalat cu apa calda,in baia de la hotelul din Focsani (cred ca miroseam ca adevarati soldati , mirosul colectiv nu ne-a deranjat, trei saptamani -adaptare!)
Cursurile care au urmat dupa depunerea juramantului au fost foarte instructive si secrete(carte de tactica),seara saream gardul cazarmei,vorbeam la telefon cu sotia, aduceam vin (de Focsani binenteles ) de la vecina de peste drum (adresa ei era notata in cartea de tactica militara).Alt vecin gatea mancare ! (toate informatiile utile se transmit prin notite in cartea de tactica,de la o serie la alta) Botoc nu stia!
Continuam pasul de defilare (peste trei luni primim grade de ofiteri), folosim masti de gaze(se imbraca la comanda „gaaaze”) ,facem exercitii cu pusca (ne facem ca tragem-gloante nu aveam)capul spre deapta ,ochii urmaresc pe tov.capitan Botoc si locotinent Dulea.Noptile,facem de garda in fata dormitorului (in dormitor baietii se exersau cu gaze si ghibrite-mancare cu multa fasole-domnii doctori!),vremea se incalzeste ,ne putem spala din cand in cand ,ne obisnuim!
Curs de tactica militara romana:capitanul Botoc explica tactica de lupta (sper sa nu fie un secret militar):Batalie cu dusmanii,comandantul invata soldatii cum sa atace dusmanii:cu strigate de ” Uraaaa inainte”. Am intrebat cum vin inapoi?. Raspuns :”soldatul roman nu vine inapoi,soldatul merge tot inainte cu strigate de „uraaa”! Am intrebat cine e dusmanul ,raspunsul :”dusmanii capitalisti”! Nu m-am abtinut si am facut remarca care se cerea: de aia soldatul roman nu vine inapoi….
Trei zile inainte de primirea gradelor (ofiter medic) am terminat de scris o adevarata opera de arta intitulata:
-„Ieri (yesterday)-Poem pentru un Botoc si o Dulea-Freedom”
Seara am recitat si am cantat poemul! Toti din dormitor au ras, s-au bucurat, au intrebat cine e autorul?.Au aflat!
A doua zi dimineata s-au strans toate caietele (repede s-a aflat) si am fost chemat la tovarasul capitan Botoc,caietul meu deschis pe masa ,poemul citit,cine este tov.Freedom?.Trimis sa-mi iau mantaua, sa scot sireturile de la bocanci,insotit de doi soldati (adevarati) bagat la inchisoarea cazarmii=bulau! Paine si apa,a doua zi scos sa primesc gradele,revenit la bulau,toti pleaca acasa numai Pisti nu! (Roly a plecat acasa in costum ,cravata,fara pantofi-erau la mine in valiza) Paine si apa ,a treia zi scos din bulau,dus la tovarasul comandant de curs (colonel).Tovarasul m-a „certat parinteste” si a spus ca mare noroc am avut ca nu am scris nimic rau despre armata. Am cerut permisiune sa-i raspund, mi-a acordat-o si am spus:”tov colonel (am uitat numele) tampit am fost ca am scris ce am scris dar chiar idiot nu sunt!” A ras ,mi-a citit tot poemul de la cap la coada,mi-a aruncat caietul in cap si m-a dat afara! Cateva ore mai tarziu am ajuns acasa la Bucuresti,nu i-am povestit sotiei nimic si nu am mai scris de atunci nici un rand ‘literar”.
De ce nu am povestit pana acum?
– de rusine ca m-au prins?
-de suparare ca mi-au taiat „craca” de „scriitor”?
-de spaima ca putea fi si mai rau?
„Poemul” (nu mai tin minte stofele-uneori scaparile de memorie sunt folositoare) era scris in ritmul „Yellow Submarine” si se termina cu „Let it Be”
Stefan Israel
Intreaga perioada a Romaniei sub povara „Dictaturii Proletariatului” a dus la pauperizarea tarii si expunerea ei complet lipsita de temei vicisitudinilor celor aproape 45 ani de suferintata ale populatiei de pe teritoriul roman de dupa terminarea Razboiului al doilea, Mondial.
In acest context Ceausescu nu se distinge in mod neaparat ca distrugatorul principal al fiintei romanesti. Au fost altii inaintea lui care au distrus tara aducand-o la „sapa de lemn”. El nu a facut decat sa continue ceea ce a inceput ocupatia Sovietica in 1944, apoi clicile Pauker/Patrascanu si apoi Gheorghiu-Gej. Totul sub stindardul comunstilor importati intai din URSS iar apoi crescuti si „educati” de catre trimisii romani deveniti sovieto-bolsevici.
In fond, si in acest context o rog pe Andrea sa ma ierte pentru ceea ce am sa spun in continuare, multi dintre cei trimisi la Moscova sau Leningrad erau „brain washed” si apoi li se instilau invataturile partidului comunisto-bolsevic cu care veneau acasa si propovaduiau invataturile comuniste, celor de acasa. Cu voie sau cu forta. Multi dintre cei care au ocupat pozitii bine platite in apartul politinesco-securist au fost scoliti in URSS. Ceausescu s-a folosit la inceput de aparatul de represiune pe care il avea la indemana: partidul, militia si securitatea, iar apoi n-a facut decat sa le adaptaze in continuare nevoilor personale si ale trepadusilor de apartnici care le cantau osanale pe unde apucau.
Sa ca, dupa parerea mea lasati-l pe Ceusescu in plata domnului si acupati-va daca mai este nevoie de lucrarile domnului Tisamneanu. Incercati mai bine sa-i raspanditi rezultatele cercetarilor si sa-i comentati prin toate mijloacele concluziile la care am ajuns si noi si voi si ei si ele, si toata lumea de dupa 1989.
Domnule Stefan Israel, va multumesc pentru aceste randuri. Permiteti-mi sa preiau acest ecou la rubrica Marturii a editiei de saptamana viitoare, sub titlul Am fost la bulau. M-as bucura sa trimiteti si o fotografie.
Marturia lui Stefan e cea mai buna dovada ca „rasu-plansu” e o abordare cat se poate de potrivita cel putin a unora dintre intamplarile acelor vremuri. De altfel ma astept sa urmeze in paginile ACUM un mic torent de „amintiri din armata”!
De fiecare dată când George Hida (un Gică Contra de profesie) face o recomandare Sa ca, dupa parerea mea lasati-l pe Ceusescu in plata domnului si acupati-va daca mai este nevoie de lucrarile domnului Tisamneanu. sunt tot mai convins că trebuie să perseverăm pe calea bună pe care am ales-o.
Draga George Hida!
Puteai sa nu faci aluzii, ci sa scrii negru pe alb ca parintii mei au invatat in URSS. Mama a intrerupt facultatea pentru ca m-am nascut eu, (a venit acasa si apoi a absolvit UBB) iar tata a absolvit Institutul Politehnic din Leningrad si a facut aspirantura la Institutul Bauman din Moscova, in domeniul mecanismelor si automatizarilor. Ma indoiesc sa-i fi spalat cineva acolo creierii, pentru ca a venit acasa si a publicat o multime de articole stiintifice in tara si strainatate si, mai ales, a fost citat constant in carti si articole de specialitate din strainatate. Mai apoi a devenit doctor docent la Politehnica din Bucuresti – asta tii minte si tu exact, pentru ca ai fost de fata.
In schimb eu am crescut citind literatura sovietica (si mi-au placut mult Timur si baietii lui, O panza in departare, Tanara Garda, Copii eroi si altele) iar pana la urma tot am dat de Dickens, Dumas, Edmondo de Amici, etc, dat fiind ca eram abonata la biblioteca. Tin sa precizez ca am primit si de la voi carti interesante, printre care Singur pe lume (daca mai tii minte…)
Dar despre toate acestea, intr-una articol viitor.
In rest, iti multumesc pentru ca citesti revista Acum si-ti exprimi opinia. Noi continuam pe drumul pe care-l credem de cuviinta.
Stimate domn Hida,
Ceea ce dvs numiti „talmes-balmes” este un gen literar deosebit de apreciat, numit- in traducere libera- firul gandurilor, initiat de James Joyce.
M-am simtit obligata sa va atrag atentia asupra acestui aspect, deoarece termenul „talmes-balmes” are o conotatie negativa, pe care lucrarea Andreii nu o merita absolut de loc, dupa parerea mea.
Cu cele mai bune urari,
Rodica Eizikovits