Poeții, se pare…
Lui Baudelaire
/
Poeţii, se pare, nu au confort
Nici în ţărână.
Dreptunghiul firesc pentru odihna oaselor
Îl împart cu alte unghii şi fire de păr,
Cu alte biografii.
Ei sunt într-adevăr albatroşi,
Aripile îi împiedică să zboare.
Nu au nevoie de monument funerar,
Nici de făclii lăcrimând,
Îşi odihnesc inima
În corolele binelui-răului.
/
Prezumție
/
Tu ai, iubito, umeri de zăpadă,
Coapse de trandafiri vibrând,
Zorii abia aşteaptă să te vadă
Goală cum un pui de mierlă-n cuib.
De când te ştiu ard
Precum rugul implicat,
Zac de boală ne-nţeleasă,
Nu vom putea să ne învingem visul,
Vom rămâne rădăcini adânci.
Ani vor trece peste ani,
Târziu chipurile noastre vor înfrunzi
Ca doi plopi tineri la răscruce,
Moartea înfruntând.
/
Distinguo
/
Ca Domnul să intre în sufletul tău,
Se cere să ai în suflet lumină –
Clipa de har să se plimbe în voie prin tine
Asemeni astrului matinal prin pădure.
Loc să fie şi pentru vis
Şi pentru lacrimă,
Să-ţi simţi cărarea vieţii în sânge
Precum ghinda foşnetul stejarului de mâine.
Marele Taciturn păşeşte agale prin rouă,
Pătrunde unde-i rană deschisă, fierbinte,
Dar mai ales acolo unde
Inima nu conteneşte să cânte.