Izvor nesecat de bucurii, munca a fost cea care l-a saltat pe om din randul animalelor si l-a ajutat sa reduca numarul membrelor de sprijin. Despre ocupatiile oamenilor din vechime, care au locuit pe meleagurile noastre, stau marturie unelte gasite neatinse in situri, statui reprezentand diverse pozitii de relache, amfore cu destinatie viticola desigur goale, papirusuri (papetarie import) cu meniuri si retete, desene rupestre infatisand grupuri numeroase de cetateni adunati in jurul focului, iar deasupra focului observandu-se ciudate dispozitive alcatuite din cadre dreptunghiulare avand in interior bare paralele, probabil metalice, pe care se rumeneau mici corpuri cilindrice (atunci, ca si acum, principalele preocupari erau zugravite sugestiv de artisti anonimi), picturi cu diferite persoane tolanite in iarba ori prin locuinte de epoca, precum si nenumarate mormane de gunoi urban contemporane cu noi, care prin dimensiuni si bogatul evantai olfactiv isi dovedesc continuitatea milenara. Munca, procesul productiv, au reprezentat surse inepuizabile de inspiratie pentru creatorii de arta. Alte izvoare care ne spun ce a insemnat munca pentru om sunt cele folclorice. Fara de numar sunt proverbele, baladele, doinele, hauliturile si bancurile care au strabatut veacurile pe cale orala. O veche istorioara raspandita pe plan mondial, ce se regaseste in numeroase variante pe toate meridianele, este cea despre bunul muncit. Sa vedem…
Africa, pe vremea lui homo copacicus
A fost odata un maimutoi harnic si serios, blagoslovit de soarta cu un fiu rasfatat si lenes, pe care maimutoaica de maica-sa il tinea numai in pom, ii dadea cele mai zemoase nuci de cocos si bananele cele mai lungi. Traiul parazitar facuse din el rusinea junglei si-l izolase de familionul maimutesc. Intr-o oarecare ecuatoriala zi ploioasa, tatal lui il chema si-i spuse:
– Bugumbeke zumupagu ngongovodo mburguhau, ca banane nu-ti mai dau!
Speriat de tragica perspectiva, feciorul cel lenes pleca, dar se opri nu departe, sub un nuc de cocos, si incepu sa boceasca, asa ca un maimutoi ce era. Acolo il gasi maimutoaica materna si-i dadu din agoniseala ei o banana stafidita, sa spuna ca e culeasa de el. Micul maimutoi se intoarse plin de speranta la tatal suparat, dar acesta vru sa-l puna la incercare: decoji banana si o manca dintr-o inghititura. Feciorul dadu din umeri si se urca in cel mai apropiat pom, cautand o craca mai confortabila. Dar tatane-su il urmari, il prinse, ii dadu o sfanta de bataie si-l arunca jos, strigand la el:
– Umbandungu ngumugabe juguzagu mbongobor, altadata te omor!
De data asta, maimutoaica nu mai avea stoc de banana si maimuticul pleca sa-si caute norocul in nord, in padurile din Europa Centrala. Munci o vara intreaga la spalat labute de ursul cavernelor si se intoarse acasa cu gogosari in otet, castraveti murati, zacusca la borcan, asprete afumat, conserve de mistret in suc propriu, pastrama de caprioara si alte bunatati. Cand taica-su incerca sa bage degetul in zacusca, maimuticul isi aminti ca fratii din Europa Centrala incepusera dezarborizarea si foloseau deja arme si unelte, asa ca lua un bolovan ascutit si isi apara rodul muncii, cu pretul vietii propriului parinte.
Conform obiceiului local, invingatorul a preluat functia invinsului si maimuticul cel lenes a fost ales seful familionului, calitate in care s-a folosit de prerogativele pe linie legislativa si a decretat ca scopul suprem si mandria vietii maimutesti este munca in folosul Conducatorului. Ceea ce i-a adus o lunga lenevie si aprecierea altor sefi de familion, care l-au imitat fara zabava.
II
Epoca de piatra
Era pe atunci un vanator voinic, specializat pe mamut. Avea acasa o nevasta voinica si un urmas dolofan si lenes. Baietoiul statea toata ziua in pestera, scrijelea pe pereti si manca pe rupte. Cu toate ca tatal sau il mobiliza periodic, cu drag si cate doua palme peste ceafa, sa ascuta topoare, sa acordeze arcuri si sa alerge dupa mamutei, el s-a dedicat unei cariere artistice: desena pe peretii pesterii ce vedea in viata de zi cu zi: vanatori alergati de mamuti, vanatorese pescuind carasei in balta din proximitate, vanatori mancand peste fript, vanatori urmariti de crocodili, vanatorese culegand via, vanatorese calcand strugurii in picioare, vanatori sorbind zeama de struguri, vanatori ascunzandu – se de tigri preistorici, vanatorese culegand fructe, vanatori mancand gemuri si compoturi diverse, vanatorese prinzand iepuri cu latul, vanatori indopandu-se cu hartane suculente de iepuras…
Intr-o zi in care familia vanatoreasca nu prea avea ce pune pe lespedea care slujea ca masa de sufragerie, capul familiei il lua de chica pe fecior, il duse la iesirea din pestera si ii spuse:
– Tu plod lenes! Eu tata foame! Tu procurare hartan masa! Altfel tu ochi vanat!
– Mama nu foame? chestiona curios micul desenator.
– Tu obraznic! Reevaluare punct vedere! se rasti la el vanatorul cel voinic.
Baiatul pleca sa caute un mamut, fara sa stie prea bine ce o sa faca atunci cand o sa – l intalneasca. Dar mama lui iesi pe o alta intrare a pesterii, il ajunse din urma si ii dadu o traista cu cateva pasaruici strangulate, pastrate pentru zilele cele mai negre. El se grabi sa revina acasa cu asa – zisa prada. Impresionat, tatal isi manifesta admiratia prin mangaieri cu vaste implicatii traumatice, apoi fripse pasaruicile urgent si le manca el singur, sub privirile baiatului indiferent, dupa care isi scutura urmasul de urechi, apostrofandu – l:
– Voi ignoranti! Eu supraveghere nonstop! Valea aport hrana calorii!
Nefericit, baiatul pleca iar, dar de data asta nu mai avea de unde sa primeasca ajutor. Spre norocul lui, nu se intalni cu nimic de mancare si ajunse bine sanatos la ginta vecina, unde se practica agricultura. Gasi casa si masa la o familie fara copii: el – harnic muncitor la camp, ea – fara ocupatie, certareata, zilnic infidela.
Micul desenator continua sa scrijeleasca tot ce vedea si intr-o seara, cand agricultorul se intoarse apestera, nu mica-i fu mirarea sa admire pe pereti instantanee sugestive cu momente de patos extraconjugal in care recunoscu, alaturi de fiinta iubita, diferiti membri ai tribului invoiti periodic si suspect de des de la activitatea lucrativa. Se indrepta spre consoarta, care isi regreta lipsa de atentie fata de ceea ce considerase niste simple mazgaleli… Prima consecinta fu un schimb de replici cu amplitudinea in crescendo, la care baiatul nostru se retrase temator intr – un ungher, in timp ce in pesterile vecine se lasa tacerea, semn ca publicul e pe faza…
Restul consecintelor fura semnalate cu intensitate sonora sporita, spre deliciul triburilor din complexul carstic:
– Tu iertare! Tu nu scandal! Tu nu de par! Tu nu reactie violenta! Eu valeleu! Tu nu croseu! Eu sensibilitate! Eu gingivita! Tu time – out! Eu cuminte! Tu nu ciomag! Eu coaste delicate! Tu stop silex! Eu ascultare! Eu liniste conjugala! Tu nu plecare! Eu munca! Tu distractie! Eu multumit!
Spre dimineata, micul desenator se grabi spre casa. Nu mai avea nevoie sa aduca de mancare, lectia de viata era mai importanta. Zugravi mamei, in cuvinte putine, dar sugestive, aspectele importante, revolutionare, ale relatiei sot – sotie. Cand tatal vanator reveni de la un rummy, vanatoreasa il astepta la intrarea pesterii agitand toporul de despicat mamuti:
– Tu emigrare! Noi descurcare! Tu inapoi, porcu’ mach 2!
– Eu harnic! Eu reconciliere! Eu angajament ferm!
– Tu disfunctionalitati ORL? se interesa vanatoreasa, mangaind lama toporului cu un fir de par care se injumatati cu delicatete. Fu suficient.
Micul desenator organiza anual expozitii de lespezi cu imagini din viata tribului, isi vandu opera in tot continentul pe produse agroalimentare si trai o viata imbelsugata.
III
Epoca sclavagista
Marele razboinic din regatul de ad poalele sudice ale Alpilor inzapeziti, mana cum biciul atelajul de reges luati in sclavie, qui trageau cum greu caleasca plena cum aristocrati corpulenti, qui chefuisera tres dies si tres noctes in crama cea noua a marelui razboinic, proaspat inaugurata, dotata cum sute et mii de butoaie cum vinum din toate imperiile Mediteranei.
Era mandru de atelajul sau, reges captivi din ultimele campanii gloriosus. Sed, in sinea lui, marele razboinic era tristis. Filius adolescens trandavea continuus et golea halba dupa halba, cum bere ad fel de buna ca si cea de peste Alpi, facuta in casa de blonda sa mater, a saptea sotie a marelui razboinic, in ordine cronologica, sed inca prima in top, causa pentru care el tolerare et lenea feciorului. Cum alte neveste ii daruisera numai filiae, trebuia intr-o dies sa – l trezeasca ad vita et pe unicus mostenitor. Isi conduse hospes pana ad limita de latifundie, ubi ii asteptau propriile trasuri antiquae, cum atelaje mult mai modeste, formate din caballi, cameli, elephanti.
La intoarcere, decis, marele razboinic se duse in camera filius lenes, sparse toate halbele quae tapetau podeaua et il levare din pat folosind acelasi bici cum care manase atelajul. Pocnind din bici pe langa filius, il goni afara din palat et il apostrofa mobilizator:
– Trandav otiosus, sterge-o laborare ubi videre cu oculi et acasa te mai intorci numai cum servus in lanturi, capturati in lupta vera, ca de nu, intrare in conflictus cum mine et te flagellare de-ti merg plumae!
Totalmente nepriceput ad ce i se cerea, baietanul pleca, sed se intoarse in secret mai pe seara et se strecura in stabulum unde dormeau servus de rand, iar unul dintre ei o informa rapid pe nevasta nr.7. Ea veni imediat, mitui un servus cum un ban de aurum et acesta se prezenta a doua dies alaturi de juvenis stapan, ca prada de razboi.
– Tu, filius, ai capturat servus aici de fata?
– Da, pater!
– Ubi, ma rog? In ce conditionis?
– In bello difficilis, in tinutul de dincolo de silva forestiera de peste vale!
Marele razboinic scoase et mai marele bici et incepu sa-i flagellare pe amandoi.
– De ce, pater? se lamenta filius, cocosat de lovituri.
– Pentru ca sunt negru, bovis! chicoti servus, reusind sa scape cu fuga, dar si cu banutul de aurum…
Infasurat in pansamente, filius cel lenes et bleg parasi palatul, merse spre rasarit, spre nord, iar spre rasarit, pana ajunse intr-o tara minunata, unde aproape ca regasi traiul de acasa. Aici, nu prea se dormea, dar domnea o pace patriarhala, veselii locuitori isi intrerupeau placuta odihna numai ca sa puna de un joc si voie buna. Singurul efort se consuma toamna, la cules de prune si struguri si la fabricat licori numite tuica ori vin, dupa care oamenii locului se echilibrau termic, consumand lichidul placut aromat, adica rodul muncii, in incinte specifice, cu nume pitoresti: crasma, birt, bufet, mustarie, carciuma, restaurant, bodega, bar, spelunca, balcon, debara, baie, pivnita.
In aceste incinte, unde singurul simt care conta era cel olfactiv (nici gustul nu mai era relevant, de la un moment dat), procesul de alimentare cu combustibil lichid se desfasura a la longue, in ritualuri curioase, botezate cu darnicie lingvistica: aici localnicii se imbatau, se chercheleau, se trotilau, se cinsteau, dadeau pe gat, stateau la una mica, se sprituiau, iar la final, anticipand cu genialitate descoperirea drumului de fier, cineva era indemnat sa ia butelcuta cu ultimele picaturi imbatatoare si sa „o duca la gara”.
Cu mare surprindere, feciorul cel lenes se descoperi mai harnic decat locuitorii acestui tinut. Ii chema sa faca bere, le arata metoda asa cum o invatase de la blonda lui mama, dar dupa ce baura primul butoi, invitatii incepura sa puna intrebari lipsite de sens: nu mai vine odata nea Traienel, sa modernizeze drumurile de pe Valea Oltului si Culoarul Timis – Cerna? se plateste bine la santierul de la monument? dureaza mult pana termina Apolodor podu’ala, sa mai treaca omu’ pe la sarbi, la cumparaturi? cand o fi sa-i duca la Roma in sclavie, cum se aranjeaza mai rapid, mai discret, cu viza? se poate sa-i bage mai in fata pe lista, sa-i ia peste rand, ca sunt si ei draguti cu un sfert de purcelus? … l-ar da de pe acum, pe incredere…!.
Feciorul marelui razboinic intelese ca aici si numai aici era norocul vietii lui, se autodeclara investitor strategic, incepu sa fabrice bere pe cont propriu si o vandu pe greutatea ei in aur, oferit cu darnicie de localnici, pe care lunga cura de tuica si vin ii facuse sa-si doreasca si un agent de stingere.
Cand filius revenio ad palatul parintesc de la poalele Alpilor inzapeziti, impreuna cum o delegatio de amicus de halba de vreo quinquaginta de personae, marele razboinic isi mobiliza trupele, crezand ca e atac armat. Sed filius cel plin de aurum il linisti, ii cumpara toti servus sarmani pe un pretium excellens, isi lua et mater, ca professor in domeniul culinar et reveni la poalele Carpatilor, ubi elibera servi et ii angaja cum carte de munca in ceea ce avea sa devina cea mai prospera retea de productie et desfacere de bere, compoturi, gemuri et prajituri diverse.
Delegatio de cheflii nu se mai deranja sa plece acasa, ci ramase sa petreaca pe latifundiile marelui razboinic, qui, dupa sex menses de eforturi inutilis, renunta sa incerce a le mutare traseul zilnic dormitor – crama – gratar – crama – servae proprietas gazda – crama – plimbare – crama – neveste gazda – crama – gratar – crama – et caetera et le dadu bani sa se care in tara lor, cu supliment ca sa le ajunga et inclusiv de Drumul Matasii. Spre marea lui felicitas, mai cerura de o bere et plecara, sed parca suspect de rapid…
Dupa o saptamana, revenira ad marele razboinic, insotiti de reprezentantii autoritatilor locale et de dominus ai tavernelor din cea mai apropiata urbe, qui cereau diferenta de pretium dintre consumatia totala si ce se putuse plati cum banii chefliilor de revenio acasa. Marele razboinic incepu sa rideo et sa planga in acelasi tempore, apoi vendere ad pretium de en-gros toti reges din atelaj plus lotul de rezerva, ca sa achite debitum financiar, le dona chefliilor palatul cum toate pamanturile et nevestele din dotare et pleca in lumea larga, sa se angajeze mercenarius ad vikingi.
IV
Feudalism
In bordeiul serbului Jeannot domnea tristetea. Tata, adica Jeannot, era consemnat la castelul feudalului 8 ore zilnic plus program suplimentar la ascutit lanci si spade in vederea grupelor preliminare ale turnirului european si in consecinta nu mai putea sa braconeze cerbi, mistreti si caprioare. Altcineva nu – i putea tine locul, deoarece mama Jeannette isi proteja odorul, pe Petit – Jean, care dealtfel refuza cu indarjire sa faca efort fizic, fiind preocupat cu schimburile de bile, surcele, papusele si alte cele cu naivii copii din sat, ajungand sa umple lada de zestre a mamicii cu jucarii de care nu avea nevoie, dar pentru care il invidia tot tinutul. Bunica Jeanne si bunicul Jean se certau nonstop pe tema infidelitatii conjugale si a unor scrisori pe care bunica Jeanne le ingropase in padure si uitase locul.
Intr-o dimineata, inainte de a pleca la castel, Jeannot il trase pe Petit-Jean afara din casa si dupa ce ii aplica o lovitura din vole la nivel sacral-coccigian, il trimise sa faca rost de mancare:
– Ecoute, mon fils, pana ce soir vii cu papica din Foret Noire, altfel kaput!
– Papa, kaput e de peste Rin, ca de altfel si Foret Noire, e cam putin timp pana ce soir, mai ales ca si Rinul e cam departe!
Jeannot ii dadu o noua explicatie din vole, propulsandu-l pe directia drumului intersatesc, insa Petit-Jean se opri dupa o mila terestra, ascunzandu – se in niste tufe tepoase. Previzibil, Jeannette dadu toate jucariile din lada pe un pui de caprioara prins in lat de un vecin cu multi copii, care se bucurara regasind papusele si bilute de mult pierdute in trocul cu priceputul Petit-Jean. Jeanette isi cauta odorul si-l chema inapoi, dar, revenit la bordei, Petit-Jean elibera puiul de caprioara si pleca in lume din proprie initiativa, ca sa nu mai incaseze si reluarile in vole de dinainte de cina. Jeannette ii dadu de – ale gurii ce gasi la indemana: varza murata, carnati din carne de vanat, legume de gradina, paine pe vatra, vin de diverse nuante…
Mancand mere padurete si iarba verde, Petit-Jean merse pana in capitala si se opri la piata centrala, unde scoase la vanzare gustarea de acasa, pastrata integral. Gratie talentului culinar al Jeannettei si propriilor aptitudini comerciale, Petit-Jean incheie ziua in castig, pe care il reinvesti in activitati comerciale si ajunse in cativa ani cel mai bogat comerciant, dar si camatar, la nivel national. Chiar delegati de taina ai feudalului de pe mosia caruia plecase, venira sa-i ceara un imprumut. Nu-i refuza, gandindu-se ca poate intr-o zi va dori si el dezlegarea de mosie a propriei familii.
Intre timp, in satul natal aveau loc evenimente de mare importanta. Batranul feudal, ranit in etapele eliminatorii ale marelui turnir european, zacea pe patul de moarte. Lipsit de mostenitori, dadu de veste ca-si cauta iubitele din tinerete si eventualii copii din flori. Cohorte de matroane din lumea buna se inscrisera in audienta, aducand cu ele copii de varsta frageda cu nume de inspiratie botanica si certificate de nastere cu semnatura de recunoastere a tatalui, fara sa stie ca tineretea feudalului se sfarsise cu mult mai multi ani in urma, fara sa stie ca-si alesese iubitele numai dintre fetele disponibile in satele proprii, fara sa stie ca marele feudal e analfabet.
Dupa ce toate candidatele la mostenire fura respinse, cand speranta se destrama, la portile castelului se auzi o bataie timida. Cine era oare? Cu greu, bunica Jeanne, transportata in roaba de voinicul bunic Jean, venise ca sa arate scrisorile pe care, dupa ani de sapat prin padure, le gasise Jeannot sub pat. Analiza dactiloscopica a urmei de deget pus de feudal ca semnatura dezvalui marele secret: Jeannot era chiar fiul feudalului, care ani de zile ii ceruse indragostit bunicii Jeanne sa-l paraseasca pe mos Jean, caruia sa i se ofere vila pe malul lacului si renta viagera, iar ea sa se mute la palat. Al doilea secret, de interes strict familial, era ca, in aceiasi ani de zile, bunicul Jean o cotonogise pe bunica Jeanne nu pentru infidelitate, ci pentru ca pierduse o sursa sigura de trai imbelsugat. Cu ultima suflare, feudalul il numi pe Jeannot unic mostenitor. Odata mutat in castel, Jeannot isi goni parintii inapoi in bordei, o schimba pe Jeannette cu o tanara lipsita de orice jena si se puse pe huzurit si tocat averea mostenita. Incepu si un lung sir de vanatori de caprioare, mistreti, ursi, fazani si orice era bun de pus la fript.
Cunoscand toate potecile padurii si obiceiurile braconierilor din sate, trimise patrule care operara arestari, astfel incat mica inchisoare a castelului se umplu ca niciodata inainte. Eliberati contra angajamentului scris ca vor dubla darile in bani, produse si munca, satenii trasera concluzia ca mai rau decat cel mai rau boier e taranul boierit.
Dupa ani de asteptare in care de la feudal nu veni nimeni sa plateasca datoria, ba chiar auzi ca feudalul murise si lasase in loc un copil din flori, Petit-Jean, nefiind la curent decat partial cu noutatile de la tara, isi pierdu rabdarea si se duse la castelul feudalului ca sa-si ceara banii inapoi, cu tot cu dobanda. Primit in audienta, nu mica-i fu mirarea cand descoperi ca il intampina chiar tatal sau.
Bucuros de reintalnire, Petit-Jean se repezi sa-si imbratiseze parintele, care il eschiva elegant si-l accelera cu un vole la fel de energic si bine plasat ca in tinerete. Dupa ce reveni la pozitia verticala, Petit-Jean indrazni sa aduca vorba de datorie. Dar Jeannot nu avea chef sa plateasca. Doar ce batu din palme si in sala de primire intrara zece cavaleri inzauati, care il condusera pe Petit-Jean din vole in vole pana la marginea domeniului, de unde il prelua mama Jeannette, sa-l oblojeasca.
Invatandu-se minte, Petit-Jean acoperi pierderea, ii retrase capitalul de incredere lui tata Jeannot, o lua la oras pe mama Jeannette cu tot cu bunici si le asigura o batranete fericita.
V
Epoca marilor descoperiri geografice
Corabiile acostau una peste alta in golful polinezian. Leganandu-se pe o liana, ascuns de privirile indiscrete, adolescentul Karmangel nu-si putea lua ochii de la forfota de pe plaja. Marinari pestrit imbracati debarcau pe tarm, admirau de la distanta vulcanul fumegos ce domina insula, goleau sticla dupa sticla cu lichide al caror minunat miros patrunzator razbea pana in inima junglei, spargeau sticlele de pietre izolate si vindeau cioburile bastinasilor care asteptau disciplinati, incarcati de produse din agricultura locala: nuci de cocos umplute cu biftec si coapte la margine de crater, chiftelute de papaya impanate cu sunculita si trecute prin hidrogen sulfurat, halci suculente de pastrama cu piure ponce, rulada de toba cu ananas stropita cu ploaie de zgura, ficatei prajiti in spuza de roci metamorfice, caltabosi zemosi fierti in apa bogat mineralizata, creier pane perpelit in tuf andezitic, limba cu sos de sulf, ciorba clocotita de burta cu mango natur, cafea la ibric preparata in cenusa vulcanica, piftie in aspic pe tavita batolitica, muschi file afumat la lava…
Alti marinari, invidiati de colegii lor pentru ca avusesera inspiratia sa cumpere margele autentice la plecarea din port, se harjoneau printre valuri cu tinere insulare imbracate in spuma marii, care ii chemau in ascunzisurile ispititoare ale padurii ecuatoriale cu zambete ce puneau in evidenta o dantura perfecta in orice reclama la pasta de dinti. Conform traditiei, colegii lor nu-i mai asteptau si reveneau la corabie cu sacii plini de delicatese si cu mirarea ca de atatia si atatia ani de cand marinarii de diferite rase tot alegeau ca domiciliu conjugal paradisiaca insula, fondul genetic bastinas ramanea pur, nealterat.
Dupa ce finalizau afacerile, bastinasii reveneau fericiti spre liziera junglei, doldora de cioburi colorate, acompaniati de hohotele batjocoritoare de ras ale cohortelor de marinari incantati de schimbul avantajos de produse. Odata intrati in jungla, bastinasii se opreau disciplinati la garderoba, unde isi recuperau, contra bon de valoare, accesoriile vestimentare, ferite de ochii indiscreti ai vizitatorilor: peruci blonde din par scandinav natur, piepteni din humerus viguros de metis, coliere de vertebre europene insirate pe axion lombar, genunchiere din tegument antebrat amerindian, brose din rotule mongoloide, sepci din cranii cu IQ sporit, cercei mignon din falange frumos cizelate cu piatra ponce inca fierbinte, sacouri de piele albe, negre, galbene, amintind de toate rasele si continentele, macrocercei din coaste creoliene ingenios imbinate, arme albe din tibii elegant fasonate, sarbacane de femur mulatrin cu alice molare…
Strigatul de chemare la masa intrerupse placuta activitate a lui Karmangel. Se indrepta, din palmier in palmier, spre coliba de domiciliu, gandindu-se, fara chef, la searbada ciorba de oase care il astepta calda. Tatal sau, marea capetenie Karmangoa isi facuse un titlu de glorie din a-i invinge in lupta pe cei mai solizi si musculosi exploratori, motiv pentru care meniul familiei era compus exclusiv din supe si ciorbe consistente, urmate de fripturi imposibil de mestecat. Karmangel ii invidia pe oamenii de rand: ei mai aveau parte de cate un explorator dolofan, din care orice gospodina priceputa prepara delicatese fara numar, de cate un diabetic, excelent ca desert, de cate un lenes, mai usor de mestecat, de cate un betiv, bun la mese festive, sau chiar de cate un vegetarian, bun la salata.
Acasa, insa, Karmangel gasi o atmosfera incarcata de tristete: marea capetenie Karmangoa se intepase intr-un metatarsian cazut din castron la micul dejun si nu se putea deplasa. Soarta grea facea ca tanarul Karmangel, cel mai mare dintre feciori, sa preia sarcina de a procura hrana. Cum produsele zootehnice autohtone nu erau pe gustul familiei, ramanea varianta meniului pe baza de marinar ademenit. Insotit de Karmangica, o sora fara experienta, Karmangel porni ingandurat spre plaja, nadajduind sa se rataceasca in desisul junglei. Spre mirarea lor, fura ajunsi din urma de propria mama, care ii trase de mana pana la un arbore de care era legat un exploratoras adolescent, tremurand de frica. Karmangel si Karmangica il dusera triumfatori la Karmangoa, asezat pe tronul de capetenie si cu piciorul bolnav masat prin rotatie de toate familiile tribului.
Cu o miscare scurta, capetenia Karmangoa lua de sub tron un ciomag din lemn de arbore de fier si ii croi nemilos pe Karmangel si Karmangica: explicabil, avand in vedere ca exploratorasul prezentat pentru cina fusese capturat chiar de catre el si pus la ingrasat. Prinzand un moment de neatentie al intregii familii, exploratorasul se apleca si smulse cu dexteritate osul infipt in talpa capeteniei Karmangoa. Extrem de satisfacut de solutia ingenioasa la care nu se gandise nimeni din tot tribul, capetenia Karmangoa il elibera si il pofti sa-si aleaga orice doreste sa ia cu el acasa. Privirile exploratorasului se indreptara timide spre cei care-l insotisera pe drum si in sufletul tuturor se infiripa speranta ca adolescenta Karmangica va avea astfel parte de o viata fericita in lumea civilizata. Exploratorasul se gandi ce se gandi, apoi isi gasi un pic de curaj si facu semn ca il alege pe Karmangel.
Pe plaja, exploratorasul fu intampinat cu urale de tovarasii de drum, incantati de revedere, dar si de darul primit. Karmangel, vadit ingrijorat, se linisti abia pe corabie, unde afla de ce fusese ales: toti marinarii aveau rau de inaltime si il pusera pe el sa se urce zilnic pe catarg si sa cerceteze zarea, ceea ce i se paru floare la ureche si nu se mai intoarse acasa, ci isi pastra locul de munca, mai ales ca pe varful catargului poposeau deseori deliciosi albatrosi osteniti.
VI
Capitalismul feroce
Lumea Noua, in tavalugul industrializarii. Magnatul Smith inaugura saptamanal noi si noi mari otelarii. Milioanele de dolari le numara pe degete, pentru ca, prins de mic in vartejul afacerilor, uitase sa mai treaca pe la scoala. Din acest motiv nici nu privea cu ochi buni insistenta cu care micul fiu Smithy se chinuia sa desluseasca tainele abacului. Intr-o frumoasa zi de vara, cand pasarelele zglobii topaiau din furnal in furnal si florile inmiresmate se strecurau timide printre carbunii cazuti pe marginea drumului de acces la cea mai mare otelarie a sa, magnatul Smith isi trimise garzile de corp sa – l aduca pe Smithy la o scurta conversatie.
Odata depus in pozitie de drepti, Smithy incerca sa ia cuvantul, dar il primi pe al parintelui autoritar:
– Me, rich! You, ntz!
– Mon cher papa, hai sa gandim pozitiv! Eforturile tale de a acumula capital intr-un termen atat de scurt va genera pe termen lung o incurajare a consumului de resurse financiare la nivel de nevasta, cu consecinte dezastruoase la capitolele cont in banca si lichiditati in portofel. Este genul de problema deja anticipata si pentru care am placerea sa-ti propun o solutie eficienta economic si extrem de simpla in aplicare, dupa cum urmeaza…
– Halt texte! Go to work! If you bring money fara number fara number, then viata dulce! Else, adio mostenire!
Micul Smithy parasi camera, analizand profund indemnul parintesc. Formularea concisa si sugestiva contura raspunsul la o problema de logica a abacului care il preocupa de mult. Nu intelegea ce a vrut sa spuna Smith tatal cu „fara number fara number”, probabil cocheta cu ideea banilor falsi cu seria stearsa, dar abandona subiectul pentru ca avea oricum nevoie de doua secole si o diferenta de fus orar de 8 ore pentru a intelege subtilele nuante.
Pe cand micul Smithy tocea pana dupa pana incercand sa descopere teoria economica a afacerii ideale, mama vitrega Smithicutza se protapi langa el agresiva:
– Mai baietani, shi vrai tu sa fashi cu shifrili shelea? Mai bini just listen pi muma-ta second hand, adicatelea pi mini: money nu si fac ashe cum crezi matalutza, mai bini fii ajier la minti just like myself, cari am vinit di pesti garla shia mari shi am ochit first shut ditamai bogatanu, ca l-am recunoscut ex – copchil di potcovar din satucu vishin, ca di la tac-su o dieprins iel sa combini aliajilii shelea di o spart piatzuca pi continentu shiesta. Io am munshit shinshi ani di zili sa-l divortzez pi tac-tu di muma-ta, intrucat if inshiercam sa fac avieri shinstit, acu muriam di foami colea-n port. Conform old story binicunoscuta, io ar trebui right now sa-ti dau banishori la grieu si tatane-tu sa tzi-i confishti, shia shi ar fashi inutil iefortu mieu constructiv. So, nishi nu-tzi mai dau money money, because iesti fara lojica; tu shershetiaza din party-n party for lovely wife toanta shi bogata, iar in paraliel tzini liegatura cu tatane-tu, ca sa-tzi lasi tot tzie everything shi ari. Shi ia aminti, ca io am let my eyes on comershiantu shiela di racoritoari negri di mari viitor shi m-oi dushi la iel, da’ mai am olecutzica di rabdarica pana after my birthday, cand barbatzelu aista actual mi-o fashi cadou niscaiva pogoani di intravilan colea she in Manhattan, ca am o presimtziri di boom imobiliar.
Dezamagit de superficialitatea materna, Smithy renunta la mostenire in favoarea fratilor mai mici, isi lua abacul si go west, unde ajunse dupa vreo cateva generatii. Inarmat cu abacul stramosesc si cu notite inspirate din laconicele replici ale magnatului Smith mazgalite pe panza de coviltir, un stranepot inteligent reusi sa puna la punct sisteme de calcul din ce in ce mai performante si sa adune prin propriile puteri averea la care tanjise fara speranta micul Smithy.
Au trecut decenii dupa decenii si un mare numar de razboaie mai mult sau mai putin mondiale. Urmasii lui Smithy controleaza 10% din piata mondiala de software si sunt superbogati.
Urmasii copiilor legitimi si nelegitimi ai batranului Smith isi impart actiunile unui imperiu siderurgic ce domina emisfera nordica. Ei sunt, individual si colectiv, de 10 ori mai indestulati decat urmasii micului Smithy.
Dar cel mai bine si mai bine au dus – o si o duc stranepoatele plecate generatie de generatie din micul sat natal al mamei Smithicutza, pregatite inclusiv sufleteste sa invinga orice diferenta de fus orar ca sa rapeasca inimi de bogati dispusi la dese si nabadaioase divorturi. Cele mai norocoase dintre ele (se stie bine ca norocul si-l face omul cu forte proprii) cheltuiesc fara jena banetul marilor actionari din telecomunicatii, industria siderurgica, alimentara sau oricare. Se intelege de la sine ca nu este important cine face bani, important este cine-i toaca.
VII
Socialismul stiintific
Frigul domnea in micul oras siberian. Alcoliodor Trotilovici muncea din greu la lagarul de munca voluntara, unde avea sarcina reeducarii prin munca a elementelor reactionare aduse cu expresurile zapezii din toate colturile URSS.
In micul apartament din caminul de nefamilisti, familia Trotilovici isi desfasura activitatile casnice. Conform uzantelor zilnice, Alcoliodor Trotilovici veni de la locul de munca, lasand langa usa o galeata metalica plina pana la revarsare cu un amestec de culoare nedefinita si miros patrunzator de cantina, apoi isi masa cu vaselina palmele delicate, zgariate in urma contactelor repetate cu obrajii teposi ai reeducatilor. Ca de fiecare data, nevasta Kerkelina Trotilova il intampina cu o vodca mica in mana dreapta si cu sticla de vodca pe masa. Alcoliodor Trotilovici se aseza direct la masa, in timp ce nevasta Kerkelina Trotilova il descalta, facand o pauza de inspiratie si dand pe gat vodca mica, singurul antivirus disponibil.
Imediat ce lichida rapid gustarea sus-amintita, Alcoliodor Trotilovici ceru felul doi. Dupa ce puse la bataie a doua sticla de vodca, nevasta Kerkelina Trotilova turna in castroane continutul galetii, care consta in cartofi, fasole si carcasa porc, vita, oaie, capra, cal, in orice caz ceva cu patru picioare, fierte la comun. „Le-ai mai lasat si lor ceva?” intreba, ca de fiecare data, Kerkelina Trotilova, primind invariabil acelasi raspuns: „Mama lor de chiaburi! Cand se indopau cu icre negre de la angloamericanii lu’ Hitler, nu le pasa de clasa muncitoare!” „O sa te prinda Partidul ca furi mancarea dusmanilor de clasa” insista Kerkelina Trotilova. „Io sunt Partidu’!” replica Alcoliodor Trotilovici, stiind ca a mai auzit undeva chestia asta. La masa se asezara cei doi soti si fiul Pirpirin Trotilovici, care intinse instinctiv mana spre sticla cu vodca: „Fr-frig r-rau” articula cu dificultate Pirpirin Trotilovici, nereusind sa-si sensibilizeze parintele si alegandu-se numai cu o lectie de ideologie nemuritoare: „Baga zeama la burdihan, ca Partidu’ nu te lasa sa mori de foame, nici pe mine de sete! Totu’ se transforma, nimic ne se pierde si nimic nu se castiga fara munca!”. Pirpirin Trotilovici inghiti in sec si scormoni cu lingura in zeama groasa, unde descoperi o bucata de carne, pe care o inghiti nemestecata, cautand alta in timp ce parintele sau deschidea sticla de vodca.
Dar linistea cinei fu tulburata de racnetul disperat al lui Alcoliodor Trotilovici: „APA!!!”. „Acum, acum!” striga alarmata Kerkelina Trotilova, fugind spre bucatarie. „E apa in vodca!!!” preciza iritat Alcoliodor Trotilovici. „Iarta-ma, n-am stiut…” mai striga Kerkelina Trotilova sprintand in jurul mesei. Inutil… Masa (includem in aceasta si scaunul cu Pirpirin Trotilovici) se lipi de perete cu partea ce gazduia masa de seara, lasand camp deschis intre cei doi soti. Boxer amator, amator mai ales de sparring-partner, Alcoliodor Trotilovici se lansa in exersarea unei largi game de lovituri, antrenandu-se cu Kerkelina Trotilova in vederea sedintelor de reeducare din ziua urmatoare. Intre doua serii la sort, Alcoliodor Trotilovici ii dadu sarcina de munca micului Pirpirin Trotilovici, recent prelins dintre tablia mesei si peretele proaspat zugravit cu continutul castroanelor pantecoase: „Mars dupa vodca!”.
Pirpirin Trotilovici iesi din camera fara sa paraseasca pozitia patrupeda, se opri in hol, scoase din cizma stanga a Kerkelinei Trotilova sticla secreta pentru situatii de urgenta si se prezenta cu ea, zambind triumfator. Alcoliodor Trotilovici insfaca sticla si isi dovedi abilitatile multitasking tanand sticla cu mana stanga cu scurgere verticala in cavitatea bucala facuta palnie, in timp ce cu dreapta il scutura pe fiul Pirpirin Trotilovici de chica roscovana, iar intre rapide inghitituri din sticla ii detalie feciorului punctul de vedere legat de rezolvarea sarcinii primite: „De sticloanta asta stiam, netotule, tu sterge-o pe la vecini si zi-le sa scoata vodca dosita de ochiul vigilent al Partidului, ca vine secretaru’ Trotilovici in inspectie!”
Eliberat din gheara paterna, Pirpirin Trotilovici o zbughi pe usa, o zbughi din bloc, ajunse la gara, o zbughi printre linii si se agata de un marfar in miscare lenta, a carui directie nu mai conta. Frigul nocturn il facu pe Pirpirin Trotilovici sa regrete ca nu s-a incaltat inainte de a parasi domiciliul, dar norocul proverbial nu-l trada: vagonul era incarcat cu saci de haine pentru detinutii din republicile sovietice socialiste, fabricate de detinutii din lagar.
Echipat corespunzator etajului climatic siberian, Pirpirin Trotilovici porni in inspectie prin cele 50 de vagoane ale marfarului. Se indopa cu conserve de carne de porc cu gust de peste, se chercheli gustand repetat diferite sortimente de vodca ruso-siberiana, goli cinci saci de cartofi si-i umplu cu blanuri de vietati polare si facu focul cu cherestea siberiana.
Dupa doua luni de huzur, timp in care manca pe rupte, bau pe rupte si admira trandav peisaje diverse, constata intr-o dimineata ca soarele nu mai rasare din spatele trenului, ci din fata, de unde deduse cu tristete ca se intoarce acasa. Porni din nou in inspectii nocturne din vagon in vagon, umpland noi si noi saci cu alte produse diverse: haine pentru detinutii din lagare, confectionate de detinutii din republicile sovietice socialiste, conserve de peste cu gust de porc, sortimente de vodca made in tarile din Europa de Est si alte minunatii care il transformau in cel mai bogat om al orasului sarac. Odata ajuns in gara de unde pornise voiajul, arunca jos gramada toti sacii indesati cu produse pentru familie si gasi cu usurinta cativa amatori de vodca pe care-i plati ca sa-i duca marfa acasa. Intra triumfator pe usa, regasind banalul de fiecare zi. Alcoliodor Trotilovici isi demonstra veleitatile multitasking: cu mana stanga o batea pe Kerkelina Trotilova, iar cu dreapta deversa o sticla de vodca prin palnia perfecta a cavitatii bucale, direct in esofag.
Deloc surprins, Pirpirin Trotilovici plasa in mana stanga parinteasca o noua sticla de vodca, oferind un binemeritat timp de odihna Kerkelinei Trotilova. Cat timp avu suficiente sticle de vodca pentru a nu-si lasa parintele cu mainile goale, micul Pirpirin Trotilovici fu capabil sa asigure linistea la domiciliu. Pentru permanenta improspatare a stocului de siguranta, Kerkelina Trotilova circula fara bob zabava prin localitate, ca sa schimbe integral pe vodca bogatul sortiment de produse din sacii adusi de Pirpirin Trotilovici. Dar, cum orice minune are si sfarsit si orice resurse sunt epuizabile, dupa o saptamana de liniste conjugala, Alcoliodor Trotilovici ramase cu ambele maini fara sticle de vodca, moment din care viata Trotilovilor reveni la normal.
VIII
Postcomunism dambovitean
Ca niste furnicute, lucratorii in salopete pe care erau imprimate siglele unui bogat evantai de firme din toate domeniile de activitate, se intreceau in executarea de lucrari diverse ce aveau ca rezultat inaltarea in timp record a vilei Popestilor, cu materiale si manopera la preturi ridicol de avantajoase. Firesc, consistenta diferenta de pret se compensa cu modeste solicitari, venite din partea patronilor, solicitari pe care tatapopescu se grabea sa le satisfaca neintarziat prin interventii la cel mai inalt nivel, ca nu degeaba avea el functie cu influenta! Un aviz de mediu? OK! Includerea intr-un program de dezvoltare subventionat din fonduri europene? Fleac! Castigarea unei licitatii? Rezolvat! Cosmetizarea concluziilor unui control financiar? Gata de ieri! O rambursare de TVA? Oricand! O eliberare conditionata, o gratiere? Imediat! Anularea suspendarii unui permis de conducere? Maruntis! O esalonare a datoriilor? Bagatela!
Inevitabil, in desfasurarea lucrarilor mai era nevoie si de bani gheata. Motiv pentru care tatapopescu trudea zi-lumina la strans cu usa directori si patroni ajunsi la mana lui si dispusi sa scape de belea cu spagi cash. Cand ajungea acasa, era asa de obosit, ca se odihnea pana pleca iar. Intre timp, consoartapopescu si odraslelepopescu se serveau fara jena din pusculita familiei si aveau tot timpul din lume sa cheltuiasca, pentru ca tatapopescu le gasise ocupatii excelent remunerate la institutii generos alimentate financiar din banul contribuabilului ca sa inventarieze copiii strazii, animalele fara stapan, zerourile inflatiei, codrul de paine din cosul zilnic, cersetorii, stelele de pe cer si pasarile calatoare. In timp ce tatapopescu ostenea acumuland, consoartapopescu si odraslelepopescu haladuiau in voie prin magazine, saloane de cosmetica, baruri, statiuni turistice din diverse continente si mai treceau pe la locul de munca doar ca sa-si ia salariul sau cand se organizau mese festive.
Cum nimic nu este insa perfect, intr-o zi tatapopescu afla ca, in oceanul nesfarsit al institutiilor publice, se inalta amenintatoare valuri politice si in consecinta veni acasa cam nervos. Convoca sedinta generala de familie si tinu un scurt discurs:
– M-am saturat de voi, puturosilor! Ai grija, popeasco, asa cum am lasat-o pe ma-sa lu’ astia ca sa te iau pe tine, asa te las si pe tine! Mai stai pe acasa, mai ajuta bucatareasa, poate oi invata si tu sa faci o ciorba! Si voi nu va mai hliziti, ca ati facut treij’ de ani si nu stiti nici sa furati, nici sa munciti! Daca vin ailalti si ma dau pe mine jos, muriti de foame! De maine, v-am schimbat serviciul, va ocupati de dat aprobari! Sa nu fie zi fara spaga, ca-n casa asta nu mai stati!
Disperarea cuprinse pe odraslelepopescu. Se refugiara la consoartapopescu, tovarasa lor de tocat bani, mai ales ca erau de-o varsta. Mai experimentata, dat fiind ca se pricepuse macar la maritat cu cine trebuia, ii sfatui sa traga cu ochiul la cum procedeaza altii mai versati si le dadu cu imprumut niste plicuri cu valuta pe care sa le arate ziua urmatoare lui tatapopescu, in caz ca nu reusesc sa se descurce asa repede pe cont propriu.
Oricat au tras de timp, ziua de maine a venit si odata cu ea, momentul adevarului. Dupa o scurta examinare a plicurilor, batranul tatapopescu i-a luat iar la rost:
– Ba, tolomacilor, cine v-a dat banu’ ca sa-mi aratati ce smecheri sunteti, e mai prost ca voi! Nu te stramba, popeasco! Una la mana – cum mama naibii de toate spagile sunt in acelasi fel de plicuri? A doua – nu toti dau spaga aceeasi suma! A treia si a mai tare – cum ati luat voi spaga fara sa dati pe la serviciu, ca asta am verificat din prima?
Nervos, tatapopescu s-a dus la culcare, in timp ce consoartapopescu si odraslelepopescu au adunat plicurile de pe masa si au inceput sa se bata pe ele: consoartapopescu tipa ca din gura de sarpe ca sunt banii ei, in timp ce odraslelepopescu strigau ca ea le-a dat banii si acum sunt ai lor. Conflictul s-a aplanat printr-o escapada nocturna in oras, impacare la betie, revenire la domiciliu pe doua carari si sforaieli matinale acompaniind, de pe canapele si fotolii, plecarea lui tatapopescu la locul de munca.
Contrar firului firesc al povestii, tatapopescu a fost cel care a facut schimbari majore. A inteles ca n-are urmasii pe care si-i doreste, ci pe care-i merita. Profund dezamagit, s-a sinucis politic, renuntand la compromisuri si spaga. Dupa o scurta perioada de consternare a colegilor de partid, timp in care tatapopescu a rezolvat eficient si corect mai multe probleme reale decat in toata cariera, toata lumea a tras concluzia ca s-a ramolit, ca dauneaza partidului, ca strica piata, si s-a luat masura de a-l devia pe linie moarta, oferindu-i-se, la alegere, niste functii onorifice, comode, dar fara putere de decizie si influenta. Desi bine retribuita, functia pentru care a optat tatapopescu nu aducea spaga si rezultatul fu plafonarea severa a cheltuielilor in familie.
Consoartapopescu a divortat, orientandu-se catre urmasul politic al lui tatapopescu, care a primit-o cu bratele si conturile deschise. Mai nepricepute, odraslelepopescu si-au inecat oful in petreceri cu nabadai, pana cand au dat faliment si au revenit cu coditele intre picioruse la deja neimportantul tatapopescu. Cu ultimele ramasite de pile si relatii, acesta le-a reoferit locurile de munca de la dat aprobari, unde odraslelepopescu s-au descurcat acceptabil, dar atat si nimic mai mult.
Au trecut anii. Tatapopescu sarbatoreste cinci ani de pensie. Odraslelepopescu au venit sa-i ureze „La multi ani!”. Vila mare si frumoasa s-a paraginit, caci tatapopescu nu are putere financiara s-o intretina. Prin curte se joaca plini de energie cei mai mici dintre vizitatori, nepoteiipopescu. Odraslelepopescu se grabesc: au venit, au urat, ajunge… Cand ii conduce, tatapopescu scapa bastonul. Nimeni nu se deranjeaza sa-l ridice. Dupa cateva secunde de asteptare, un nepotelpopescu se apropie si se uita la baston:
– Vai, bunicule, ti-a cazut batul!
– Nu vrei sa mi-l dai? Mi-e greu fara el…
– Sigur ca da, doar ma uitam si eu asa, ca batul tau e negru ca bicicleta aia misto pentru care nu vrea tati sa-mi dea bani…
Zambind fericit, tatapopescu scoate pensia din buzunar si-i da bani de bicicleta, in timp ce restul nepoteilorpopescu privesc cu invidie.
Nepotelulpopescu mai intai ia banii, ii numara, apoi se apleaca, ia bastonul si il da batranului tatapopescu:
– Uite, bunicule… Vrei sa te ajut la mers? Stii, m-a dus mami la shopping si am vazut…
– Lasa, puisor, daca am batul, ma descurc…
Dupa ce ramane singur, batranul tatapopescu simte, dupa multi ani, ca n-a trait degeaba: are un nepot care o sa se descurce in viata…