Retragerea trupelor americane din Irak, completata la 18 decembrie 2011, reprezinta nu numai sfarsitul aparent al unui razboi declansat acum 8 ani si jumatate de „coalitia” condusa de SUA dar si o concluzie dezolanta a unui conflict armat scontat cu peste 130.000 de victime, doua milioane de refugiati, resentimente antiamericane persistente si consecinte defavorabile de lunga durata. Invazia Irakului in 2003 a fost „oficial” justificata in baza unor pretexte neverosimile. Contrar argumentelor oferite de invadatori, Saddam Hussein nu a fost implicat in atacurile teroriste de la New York si Washignton din septembrie 2001, nu a cooperat cu Al Qaida si nu poseda arme nucleare sau biologice. De fapt, Saddam nu reprezenta nici un pericol pentru Statele Unite. „Neoficial”, invazia si ocuparea militara a Irakului, promovate intens de neoconservatorii din anturajul fostului presedinte american George Bush, trebiua sa reafirme suprematia globala a Americii. Din nefericire, rezultatul final a revelat limitele puterii americane de a-si impune intentiile prin forta si a prejudiciat statura morala a Statelor Unite.
In urma imploziei Uniunii Sovietice, America ramasese singura supraputere globala. Liderii de la Washington, ca si multi comentatori reputabili, pretindeau ca prabusirea comunismului a demonstrat definitiv superioritatea democratiei liberale ca organizare a societetii, ca extinderea democratiei sub obladuirea hegemonlui american va crea conditii extrem de favorabile pentru creerea prosperitatii si ca progresul in domeniul tehnicii militare in combinatie cu puterea economica proprie vor asigura permanent suprematia militara a Statelor Unite.
Atacurile teroriste din septembrie 2001 au socat societatea americana si au oferit un prilej pentru Bush sa declare un „razboi antiterorist” prin care sa demonstreze categoric capabilitatea SUA de a domina arena internationala, de a-si impune dezideratele in strainatate si de a fi dispuse sa utilizeze forta militara in acest scop. In martie 2003, armata americana cu participarea secundara a unor aliati „voluntari”, a invadat Irakul cu intentia de a elimina dictatorul Saddam si de a impune prin forta formarea unui stat arab democrat care, fiind recunoscator pentru eliberare, ar ramane aliat cu SUA si ar deveni un exemplu irezistibil pentru celelalte state arabe.
Victoria initiala a invaziei a fost fulgeratoare. Bagdadul a cazut in mai putin de trei saptamani. In aprilie, Bush a declarat triumfal ca „misiunea a fost indeplinita”. Neinspirati, ocupantii au demolat structurile guvernamentale, au demis armata si au desfiintat institutiile sociale si educationale din Irak. In urmatorii 8 ani, Irakul a fost devastat de haos, insurgenta colerica impotriva ocupantilor si razboi civil interetnic. In conditii de teama, incertitudine si violenta, irakienii au adoptat loialitatea traditionala fata de etnie, secta relogioasa si trib. Ca sa suravietuiasca, siiti au fugit din zonele ocupate de suniti si viceversa. Kurzii s-au retras intr-un ministat semiautonom in nordul tarii. 140.000 de militari americani nu au reusit sa previna conflictul violent dintre factiunile irakiene sau sa domoleasca insurgenta impotriva ocupantilor. Dupa patru ani de razboi, exasperat de esecul democratizarii Irakului, in ianuarie 2007, Bush a ordonat desfasurarea in Irak a unui contigent aditional de 30.000 de soldati americani. In cele din urma, sleiti de razboi, atrocitati si umilinte, irakienii au participat la alegeri si au acceptat aparent formarea unui guvern dominat de siiti majoritari cu participarea unor reprezentanti suniti si kurzi. In 2006, cand violenta era apriga, americanii aveau 239.000 de soldati si 135.000 de mercenari care, impreuna, ocupau mai mult de 500 de baze militare distibuite in toata tara.
Asa cum promisese presedintele Barak Obama in campania electorala din 2008, militarii americani au parasit Irakul. Bazele militare americane, inchisorile si soselele au fost transferate armatei nationale irakiane. Plecarea a fost indeplinita „in secret”, pe motive de securitate. Evacuarea militarilor a fost programata sa coincida cu o perioada de o luna, numita Muharram, in care religia mahomedana nu permite festivitati. Sarbatorirea terminarii ocupatiei in Irak este programata pentru ianuarie 2012.
Statele Unite vor contiuna sa mentina o oarecare prezenta in Irak: 1.700 de diplomati, ocupand cea mai mare ambasada americana din lume la Bagdad, 5000 de militari mercenari care vor asigura securitatea „ramasilor”, 4.500 de „contractori” cu difereite functii, instructori militari si mai multi experti in diferite domenii.
Conform datelor publicate de ministerul apararii al SUA, 4.500 de soldati americani si-au pierdut viata in Irak. Peste 30.000 au fost raniti. In total, 1,5 milioane de americani au participat la razboiul din Irak. Controversat de la inceptie, razboiul a costat America o mie de miliarde USD. O baza de date independenta din Irak a estimat ca cel putin 150.000 de irakieni au fost ucisi intre martie 2003 si octombrie 2010, patru din cinci fiind civili. Milioane de irakieni au fost obligati sa-si paraseasca locuintele. Aprovizionarea cu apa si electricitate sunt inca zilnic intrerupte.
La data de 13 decembrie 2011, la ceremonia discreta pentru incheierea oficiala a prezentei militare americane din Irak, doua scaune cu etichete erau rezervate pentru presedintele irakian Jalal Talabani si primul ministru Nouri Al-Maliki, cu speranta ce ei vor exprima public o oarecare recunostinta pentru sacrificiile americane in Irak. Evitand ocazia, cei doi lideri nu s-au prezentat. Ceeace reflecta limitele realizarilor razboiului numit „Liberarea Irakului”.
Nimeni nu pretinde ca Irakul a devenit un aliat strategic al Statelor Unite. Premierul al-Maliki este mai apropiat de Teheran decat de Washington. Si totusi, fiind nationalst, nu este marioneta nimanui. Pana acum, Maliki a semnalat ce nu va sprijini politica americana de izolare a Iranului pentru ambitiile sale nucleare, nu va avea o atitudine amicala fata de statul Israel si nu va fi alaturi de statele care incearca sa-l detroneze pe Bahar al-Assad in Siria. Simtindu-se fortat de parlament, de opinia publica si de presiunile iraniene, Maliki a refuzat sa acorde imunitate judiciara militarilor straini. Ceeace a fortat retragerea completa a combatantilor militari americani din Irak la finele anului 2011, asa cum se stabilise in trecut in negocierile cu fostul presedinte Bush.
Persecutiile si abuzurile prizonierilor irakieni la Abu Ghraib, masacrele de la Haditha, Fallujah si Balad, ca si inabilitatea fortelor militare americane de a „supune” irakienii au diminuat influenta Statelor Unite in regiune. Celelalte state arabe nu au fost tentate sa adopte modelul irakian de „democratizare” fortata. Revolutiile arabe din 2011 si alungarea unor dictatori huliti care beneficiau de sustinerea Washingtonului au demonstrat ca abilitatea autoritatilor americane a convinge aliatii si de a intimida adversarii a scazut dupa invazia din Irak.
Parasit de trupele coalitiei, Irakul este fragil, covarsit de suspiciuni si zbuciumat de conflicte politice. Ostilitatile interetnice traditionale din Irak ar putea redeveni violente. Militiile sectariene au ramas puternic inarmate. Divergentele traditionale dintre siiti, suniti si kurzi sunt nerezolvate. Legi care sa acopere distribuirea surselor energetice inca nu au fost adoptate. In loc sa promoveze inclusivitate, Maliki a luat masuri drastice sa concentreze puterea in mainile sale.
Guvernul „inclusiv” de la Bagdad a inceput sa se destrame. In aceiasi zi in care ultimii militari americani paraseau tara, blocul Irakiya, sustinut de suniti, a anuntat ca nu mai participa la deliberarile parlamentare si ca paraseste guvernul de coalitie deoarece nu i se permite sa contribuie la procesul politic si deoarece premierul Maliki, insistand sa controleze personal serviciile de securitate si ministerele de Interne si de Aparare, „este un dictator”.
Autoritatile au emis un mandat de arestare pentru vicepresedintele sunit Tariq al-Hasimi acuzat de terorism. Trei bodygarzi ai lui Hasimi au depus marturie ca el ar fi ordonat atentate si asasinari vizand oficiali si ofiteri de securitate siiti. Desi Hasimi a insistat ca nu este vinovat, el s-a deplasat urgent in Kurdistan ca sa se consulte cu vice presedintele siit Khuddayyer al-Khuzaie si presedintele irakinan Jalal Talibani. Presedintele Kurdistanului, Massoud Barzani a declarat ca nu il va preda pe Hasimi autoritatilor de la Bagdad deoarece Hasimi este oaspetele lui. Un alt vice premier sunit, Saleh al-Mutlah, vizat de Maliki pentru demitere, l-a insotit pe Hasimi in nord. Sute de fosti membrii ai partidului Baathist au fost arestati in ultimele saptamani. Forte de securitate controlate de Maliki au fost plasate in jurul caselor liderilor suniti din capitala.
Rapiditatea cu care liderii factiunilor din Irak au acutizat divergentele dintre ei a creat o activitate diplomatica frantica la Casa Alba, la Departamentul de Stat si la Pentagon. Incercand sa dezamorseze criza, oficialii americani au pus presiuni asupra lui Maliki sa renunte la tedintele autoritare, sa accepte impartirea puterii si sa arate toleranta fata de oponenti. A devenit clar ca, fara prezenta „pacificatoare” a armatei americane, politica din Irak va fi determinata de spaima, incertitudini si tendinte separatiste. Desi a avut alegeri, Irakul „postbelic” este departe de a fi o democratie functionala.