Trebuie să recunoaştem că guvernanţii noştri s-au descurcat foarte bine în ceea ce priveşte ieşirea dintr-o situaţie aparent fără ieşire. Prefăcându-se că cedează presiunii străzii, prin destituirea tuturor miniştrilor Cabinetului Boc, ei au rămas de fapt în continuare la butoane, ocupând locurile vacante cu cei din eşalonul doi (secretari de stat, consilieri şi alţi funcţionari superiori din subordine), liniştind astfel temporar spiritele şi dând impresia unei schimbări radicale. Aşa că mulţumiţi au fost atât cei de la putere, pentru că îşi pot exercita pe mai departe programul stabilit, cât şi cei din Piaţa Universităţii, pentru că au reuşit să bifeze încă un punct important de pe lista lor de revendicări.
Nemulţumiţi de stratagema folosită au fost însă parlamentarii opoziţiei, care, aflaţi în plină grevă, insistă în anticiparea alegerilor, ce pot fi organizate, potrivit Constituţiei, doar dacă cele două propuneri de prim-ministru făcute de şeful statului în decurs de 60 de zile sunt respinse de Parlament. Drept consecinţă, ei nu au participat în comisii la audierea miniştrilor desemnaţi şi pentru că aceştia nu au primit avizul, fiind validaţi doar de parlamentarii puterii, în lipsa cvorumului, au sesizat Curtea Constituţională.
Având în vedere că şi la şedinţa în plen a celor două Camere reunite parlamentarii USL au absentat (cu excepţia liderului PSD, Victor Ponta, care, printr-un discurs destul de ambiguu, a lăsat să se înţeleagă că zilele incompatibilei alianţe PSD-PNL sunt numărate), şedinţă în care urma să se voteze învestitura în funcţie a premierului desemnat şi a cabinetului său, parlamentarii PDL au avut ceva bătaie de cap, fiind îngrijoraţi, iniţial de lipsa de cvorum, iar în final de rezultatul votului. Ca să nu mai vorbim de faptul că au fost nevoiţi să facă faţă şantajului partenerilor de coaliţie, UDMR şi UNPR cerând în schimbul votării Guvernului Ungureanu menţinerea în funcţii a propriilor miniştri, iar grupul minorităţilor naţionale condiţionând susţinerea noului executiv de creşterea salariilor şi pensiilor începând cu luna mai, în caz contrar urmând să depună o moţiune de cenzură (ceea ce au şi făcut) şi nicidecum să voteze împotrivă, cum era de aşteptat, de unde se deduce că ar fi votat oricum pentru învestitură.
Cert este că Guvernul Mihai Răzvan Ungureanu a trecut cu bine de furcile caudine ale Parlamentului şi că „independentul” premier ales, fost ministru penelist de Externe şi fost şef pedelist al Serviciului de Informaţii Externe, urmează să coordoneze o echipă alcătuită din miniştri pe care nu i-a negociat, ci i-a primit pe liste de la partidele coaliţiei aflată la putere. Aşadar, un guvern politic, condus la comandă, susţinut doar de o parte dintre parlamentari, şi nu un guvern de tehnocraţi (cum s-a promis), susţinut de toţi parlamentarii.