Surpriza de proporţii a săptămânii trecute a fost votarea de către Senatul României a propunerii conservatorilor de a se reduce taxa pe valoarea adăugată la produsele de bază. Propunerea este mai veche şi de fiecare dată s-a explicat că este o măsură inutilă şi dificil de aplicat.
Gestionarea TVA este una dintre problemele majore cu care se confruntă administraţia financiară. Este un spaţiu al abuzurilor şi “rambursările de TVA” au devenit o metodă deja clasică de fentare a statului, adusă la perfecţiune de clanul Genică Boerică la Dolj.
Nimeni nu contestă utilitatea reducerii preţului la alimentele de bază, mai ales în condiţiile în care sunt foarte multe categoriile de produse pentru care românii, cu un salariu mediu cam la o cincime faţă de cel din UE plătesc mai mult decât europenii. Însă o reducere a TVA nu ar face decât să aducă un gol de venituri la bugetul statului, dintr-un motiv foarte simplu. Statul este absolut incapabil să-l administreze din punct de vedere logistic şi administrativ. Un exemplu pozitiv de TVA redus este cel de la medicamente, însă acolo este uşor deoarece avem de a face cu o piaţă bine controlată de către stat, iar preţurile se stabilesc de către ministerul Sănătăţii. Un exemplu negativ este în turism.
Am serioase dubii asupra faptului că, odată introdusă, o astfel de măsură ar duce la o scădere a preţului pâinii, mai ales că aici este o zonă unde se face evaziune fiscală la greu. O astfel de măsură ar aduce mai degrabă beneficii patronilor decât populaţiei, în condiţiile în care cererea pentru aceste produse este una constantă, bine acoperită la preţurile actuale. Pentru a nu crea dezechilibre macroeconomice, politica fiscală trebuie să aibă ca obiect echilibrul fiscal pe termen lung, adica să creeze mediul economic necesar în care deficitele de azi să se transforme în surplusuri in viitor. Dacă se reduc impozitele într-o perioda de deficit, acest obiectiv de stabilitate macroeconomică va fi foarte greu de atins. Mişcările de taxe nu sunt oportune în această perioadă şi ar putea afecta chiar procesul dezinflationist.
În România, inflaţia este încă relativ ridicată. Chiar dacă patronatele ar dori să reducă preţurile, acest lucru nu este posibil din cauza efectului de antrenare al celorlalte preţuri. Mai mult decât atât, alinierea preţurilor interne la cele europene, mai ales în ce priveşte gazele naturale, curentul electric sau combustibilii, nu este un proces încheiat, ceea ce va duce, inevitabil, la creşteri de preţuri inclusiv în industria alimentară. La aceasta se adaugă o aliniere, în timp, a preţurilor produselor alimentare la cele europene, pe măsura intrării pe coridorul euro (cam în trei-patru ani) şi a intrării în zona euro (prin 2013-2014). Produsele alimentare, mai ales cele de panificaţie, vor avea, în acest proces, o tendinţă permanentă de creştere.
Procesul de integrare europeană va duce şi la o reducere a economiei gri, economie care este încă prezentă pe piaţa produselor alimentare. În sectorul produselor de panificaţie evaziunea fiscală este considerabilă, ea fiind de cel puţin 25%, după unele estimări ajungând chiar la 40%. A premia prin reducerea TVA unul din sectoarele furnizoare de evaziune fiscală este cel puţin straniu.
În consecinţă, toate aceste argumente ne îndeamnă să credem că reducerea TVA nu va duce la o reducere a preţurilor alimentelor de bază. Măsura nu se adresează consumatorilor şi, deci, nu este un sprijin pentru oamenii săraci. Această măsură va mări doar, cu aproape 10%, profiturile patronatelor din industria alimentară sau ale importatorilor de astfel de produse, transferând de la buget 500 de milioane de euro către aceste patronate.
Până când această zonă nu va fi eficient fiscalizată astfel încât ponderea evaziunii fiscale să ajungă la cote rezonabile, orice discuţie despre reducerea TVA este pură demagogie şi are ca scop creşterea capitalului electoral.
Că propunerea nu este una serioasă, ci una cu iz profund electoral o demonstrează şi declaraţii din weekend ale lui Emil Boc, o persoană care pare atinsă de virusul populismului în formă avansată. Declaraţiile sale sfidează nu doar realităţile economice, ci şi logica: „Din punctul meu personal de vedere, o asemenea măsură trebuie să fie ţintită, adresată categoriilor defavorizate. Pornesc de la premisa că un parlamentar, un primar, care are un salariu de 30 de milioane de lei, şi un pensionar care are o pensie de 2, 3 milioane de lei nu ar trebui să beneficieze de acelaşi regim, adică de o cotă mai scăzută la alimente. Parlamentarul şi primarul pot să plătească 19 la sută, în timp ce pensionarul se află într-o categorie defavorizată, cu venituri scăzute, şi ar trebui să plătească 9 la sută sau chiar taxă zero. Măsurile care vizează protecţia socială trebuie să aibă un caracter activ, şi nu unul pasiv. Sunt convins că, în Cameră, măsura va fi analizată prin prisma tuturor acestor implicaţii: implicaţii bugetare şi din perspectiva solidarităţii active, şi nu pasive.” O astfel de năstruşnicie ar însemna să mergi la magazin cu adeverinţă de salariu (eventual copie după cartea de muncă) şi cu talonul de pensie. Întrebat cum vede rezolvarea problemei – economate, pensionarul care merge la magazin cu cuponul de pensie, unde i se calculează preţul la lapte – preşedintele PD a spus de câteva ori că nu este specialist în finanţe. Aici, deputatul PD Daniel Buda a avansat o posibilă soluţie: să se calculeze cât plăteşte un pensionar pentru alimentele de bază într-o lună şi să i se dea o compensaţie. Pensionarii nu cheltuie într-o lună însă cât ar fi necesar pentru mâncare, tocmai din cauza faptului că nu-şi permit, ceea ce înseamnă că această variantă ar porni cu calculele de la premise false.
Aceste declaraţii dovedesc faptul că votul de la Senat nu a fost deloc o întâmplare şi că politica democraţilor este una certă. Populism cu orice preţ. Chiar şi preţul pâinii.