Iranul declara ca a realizat imbogatirea uraniului. Hosni Mubarak declara ca shiitii din statele preponderent sunnite sunt tradatori. Franta se afla intr-un blocaj economic si politic. Tinind cont de toate acestea, ar fi interesant de discutat despre ceva care a trasat si divizat politica americana de secole si va continua sa o faca: argumentele dintre “idealistii” si “realistii” din politica externa a US.
Cand Statele Unite erau abia la inceputurile sale, Franta experimenta o Revolutie similara in multe privinte cu cea americana. Unii americani ar fi vrut sa ajute revolutionarii francezi spunind ca Statele Unite trebuie sa-si urmeze idealurile si sa fie alaturi de partenerul sau moral. Altii au aratat ca economia americana era foarte dependenta de Anglia, care constituia principala piata de desfacere a marfurilor americane. Si desi americanii simpatizau din punct de vedere moral cu Franta, totusi prudenta le dicta sa nu infurie Imperiul Britanic al carei flota controla oceanele. Concret, supravietuirea Americii depindea de a nu deranja o tara care inca intruchipa tot ce era mai rau si pentru care colonistii se ridicasera la lupta.
Acest lucru a divizat constant gandirea americana din politica externa. De exemplu, in cel de-al Doilea Razboi Mondial, Statele Unite s-au aliat cu URSS care era condusa de un maniac – acuzat de genocid – I.V.Stalin. In acel moment, Hitler abia pasea pe urmele lui Stalin. De o parte erau cei ce demonstrau ca alianta cu Stalin este o tradare a principiilor americane iar de cealalta parte, altii – precum F.D. Roosevelt – care recunosteau ca, daca Statele Unite nu se alia cu URSS, Hitler avea toate sansele sa castige razboiul. Deci, aveau un argument forte atit cei care se opuneau aliantei cu Stalin bazate pe idei morale dar si cei care sustineau ca, daca nu te faci frate cu dracul, America ar putea sa nu supravietuiasca.
Un exemplu mai recent din anii ‘70: daca Statele Unite nu stabileau relatii amicale cu China lui Mao – un alt regim criminal – alternativa ar fi fost ca URSS ar fi devenit de neoprit.
In fiecare din aceste cazuri, americanii s-au confruntat cu aceasta dilema. Aliantele vremelnice cu Imperiul Britanic, Stalin sau Mao poate ca s-au dovedit prudente dar de o prudenta superflua care elimina insusi principiul existentei statului american. De cealalta parte, se argumenta ca putea foarte bine sa nu mai existe nici un stat CA ATARE daramite unul moral, pentru ca Statele Unite nu aveau puterea sa reziste singure impotriva Angliei, Germaniei naziste sau Uniunii Sovietice. Fara astfel de aliante, ideea morala americana ar fi imposibila pentru ca Statele Unite fie probabil n-ar fi supravietuit, fie ar fi supravietuit ca o putere epuizata.
Este important de remarcat ca toate aceste argumente transcend barierele politice si ideologice. In 1972, politicienii de stinga au salutat alianta cu Mao pe cand dreapta a fost cea care a ridicat semne de intrebare privind moralitatea acestei miscari. Desigur, multi dintre cei de dreapta l-au sprijinit pe Nixon in timp ce citiva de stinga au fost ingroziti de alinierea cu chinezii. In mod similar, stinga a fost cea care in cel de-al doilea Razboi Mondial a dorit alianta cu sovieticii iar Winston Churchill, care doar stingist nu era, i-a sprijinit.
Incarnarea actuala a acestei mai vechi dileme priveste asa-zisul razboi contra terorismului. Exista aceleasi doua categorii de pareri: una idealista, cealalta realista. De partea idealistilor se disting doua tendinte. Prima este cea care dezavueaza orice violare a drepturilor omului – si prin urmare orice alianta cu un stat opresiv trebuie evitata. Exemplul cel mai concludent pentru acestia este alianta, de neacceptat, cu Arabia Saudita – un regat privit ca total opus standardelor morale americane. A doua apartine acelora care sustin ca motivul primar al razboiului din Orientul Mijlociu este acela de a crea regimuri democratice. Iar in acest caz, exista doua subcategorii de idealisti: neoconservativii si liberalii.
Printre “neoconsi” sunt unii care cred sincer in motivatiile pro-democratice iar altii le-au adoptat doar ca justificare a campaniei militare. Liberalii insa sustin ca protejarea drepturilor omului – adesea folosita ca definitie a democratiei – trebuie sa fie justificarea principala pentru orice razboi (a se vedea sprijinul liberal pentru Razboiul din Kosovo).
De cealalta parte a retoricii sunt cei care aduc in sprijinul lor doua argumente. Primul este realitatea practica (precum in cazul mai sus amintit cu Anglia, Stalin si Mao) in care Statele Unite trebuie intotdeauna sa se bazeze pe aliati atunci cind lupta in emisfera estica iar acesti aliati vor fi incongruenti moral cu standardele americane. Cu alte cuvinte, indiferent de ce am putea gandi despre felul in care sauditii trateaza femeile, alianta cu Arabia Saudita este indispensabila razboiului impotriva Al Qaeda (indiferent daca razboiul din Irak a fost sau nu justificat). Deci, argumentele pentru aliante din trecut raman valabile si in prezent.
Iar aceasta este extinsa si la argumentul referitor la scopul Statelor Unite in Orientul Mijlociu, acela de creare a democratiei. Contra-argumentul ar fi urmatorul: democratia in Orientul Mijlociu poate fi, din punct de vedere moral, o idee buna dar puterea Americii – desi enorma – nu este infinita. Jihadistii din Irak nu au fost zdrobiti iar Statele Unite au nevoie de aliati in regiune.
Argumentele in apararea tezei idealiste – aceea ca o tara care cauta doar securitatea sa fizica si economica isi va pierde fundamentele morale – nu par lipsite de greutate. In urmarirea securitatii trebuie folosita forta iar aceasta corupe. In acelasi timp, urmarirea justitiei fara o forta suficient de mare va sfarsi in infrangere. Iar faptul ca stai in afara luptei nu inseamna ca lupta te va ocoli. Proiectul moral american poate fi asadar pierdut pe doua cai: prin coruptie oportunista sau anihilare.
Politicienii nu au insa luxul de a contempla viata. Ei trebuie sa ia hotariri, sa actioneze iar lipsa actiunii conteaza adeseori ca o decizie. George Washington a decis ca securitatea poate fi o exceptie de la principiile politice si nu a sprijinit regimul revolutionar francez. F.D. Roosevelt a considerat ca drumul care duce la mentinerea democratiei trece si pe la Moscova. Nixon a lasat si el la o parte principiile politice cind a zburat la Beijing. Privind inapoi in istorie, este greu de crezut ca vreunul din ei ar fi putut alege alta optiune.
Uitandu-ne la aceste trei exemple putem spune ca se distinge o doctrina clara: urmarirea principiilor politice este posibila doar cind ne uitam pe termen lung; pe termen scurt insa ele necesita compromisuri dure si lipsite de sentimentalisme.
sursa:
Stratfor Geopolitical Intelligence Report – George Friedman (aprilie 2006)
Daca privim in perspectiva politica americana, si lasam ideologia la o parte, remarcam ca marile decizii sint decizii economice si geo-politice legate de interesele economico-politice ale Grupului Prezidential American.
Eu vad politica americana din ultimii ani, legata de interesele magnatilor petrolului; magnati apropiati de familia Bush.(continuare a politicii Bush tatal).
Cind America va hotari inlocuirea petrolului cu alte surse, lucru care deja va deveni pe de o parte necesar datorita poluarii, iar pe de alta parte va deveni economic datorita pretului petrolului, vom vedea o scadere a interesului American in democratizarea lumii arabe, si implicit, o noua linie politica in privinta terorismului islamic.
Ca paradox, cind America nu se va ocupa de lumea araba, nici arabii nu vor vedea in America Hegemonul Lumii.