N-aveam ieri ce face și, cît spălam vasele, o încerc pe fiică-mea cea mare, să văd ce-mi răspunde: ai vrea să ne întoarcem în țară? Doamne, zice ea serioasă, să știu că spăl vase în restaurant ca să am din ce trăi și eu în țară nu mă întorc. Bun, zic, dar de unde pornirea asta pe țara ta? La urma urmei, ce-ți lipsea ție în țară? Multe, face ea. Și enumeră la repezeală: Piste de bicicletă, mîncare organică, o piscină publică unde să înot cînd am chef… Bine, zic, dar astea nu sînt foarte importante, adică, vreau să spun, sînt lucruri care în timp s-ar fi putut rezolva și în țara noastră. Ba pentru mine sînt foarte importante, îmi taie ea vorba. Apoi se mai gîndește un pic și adaugă: Și școala. Ce-i cu școala? Ai avut și la Iași cîțiva profesori buni.Da, zice, am avut de-a lungul anilor cîțiva profesori buni, cum a fost domnul Zanoschi, doi-trei cel mult, dar aici, unde sînt acum, e vorba de o școală întreagă.
Chiar așa a spus, cu aerul cel mai firesc: o școală întreagă. Are ea numai 15 ani, dar a simțit foarte bine ceea ce nu înțelege ministerul educației de douăzeci de ani: că nu mai avem o școală. Avem olimpici, profesori buni, copiii dotați, dar nu mai avem o școală românească. Un absolvent de liceu în România e complet dezorientat, nu știe nici o meserie și nu are nici o șansă. În Scoția, copiii la 16-17 ani au deja o calificare și pot munci. Trei sferturi dintre colegii fetei mele nici nu vor să audă de universitate. Abia așteaptă să-și găsească o slujbă sau să aibă o mică afacere pe cont propriu. Iar sfertul care are chef să învețe, o face temeinic și are toate șansele. Și am să vă dau un mic exemplu despre ce înseamnă aceste șanse într-o școală care își ia în serios vocația. Fiică-mea de care vă povestesc e pasionată de muzică. Chiar ăsta e termenul, pasionată, nu vreau să spun că e vreun mic Mozart. În țară a făcut pian, percuție și chitară, toate în particular, desigur. Și-a dorit foarte mult să cînte măcar o dată pe scena școlii ei (Colegiul Negruzzi din Iași), dar n-a avut loc. Profesoara de muzică n-a luat-o niciodată în serios și, de altfel, nici nu o simpatiza prea mult. Aici, în Scoția, profesorul de muzică, după ce a ascultat-o în primele ore (pentru că în școală copiii studiază în mod obligatoriu un instrument), i-a propus deja să facă ore suplimentare, în cadrul programei școlare. La Crăciun a cîntat pe scena școlii, iar din ianuarie anul acesta același profesor i-a găsit un loc (de percuționist!) într-o mică orchestră filarmonică a colegiilor reunite din „județ”. La sfîrșitul lui februarie are primul concert în oraș. Nu știu dacă mai departe în viață va face sau nu muzică, probabil că nu, pentru că e mai interesată de alte subiecte, dar cel puțin nu va putea spune niciodată că școala nu i-a dat șansa. Acum înțelegeți ce a vrut să spună că-i lipsea în țară?
Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://ioanflorin.wordpress.com/2012/02/01/jurnal-scotian-31-ianuarie-o-vorba-cu-fiica-mea/