Mulţi oameni consideră că frumuseţea cuvintelor poate suplini adevărul.
Profesorului de literatură din liceu îi plăceau cuvintele frumoase, metaforele şi căuta să ne facă să vorbim în metafore, să ne obişnuiască să folosim la tot pasul cuvinte mari, frumoase.
Recita un vers, sau indica un cuvânt dintr-o poezie şi ne cerea să-i găsim semnificaţia.
— Ce semnificaţie are pentru voi cuvântul „zbor”?
— Pasăre!
— Da, bine.
— Rachetă!
— Formidabil!
— A pluti!
— Desigur.
— Cosmos!
— Extraordinar!
— Infinit!
— Bravo!
— Excepţional! Sigur că da. Şi altceva, altceva!… Cionoiu, ce înseamnă pentru tine cuvântul zbor?
— Zbor?… Nu ştiu… colegii au găsit atâtea semnificaţii, nu-mi vine în minte nimic altceva…
— Cum să nu? Poate nu vrei să te gândeşti! Mai sunt atâtea semnificaţii posibile!
La ultima oră de literatură din clasa a XI-a, profesorul a cerut ca fiecare elev să-i scrie în vacanţă o scrisoare, o scrisoare literară, urmând ca în clasa a XII-a să primim note pentru scrisorile trimise.
În vacanţă am fost cu un grup de colegi pe munte, am mers la pescuit, am făcut plajă la Timiş, am lucrat în grădină. Lucruri foarte prozaice. Nu am scris scrisoarea. Toamna, la începutul anului şcolar, înainte de începerea propriu-zisă a orelor, am efectuat o lună de practică agricolă. În primele zile de practică profesorul de literatură a venit şi ne-a somat pe cei ce nu-i scrisesem în vacanţă, să-i trimitem scrisoarea până la sfârşitul practicii, în caz contrar urmând să primim nota doi.
Colegul meu Mircea e favoritul profesorului. De fiecare dată când profesorul întreabă care e semnificaţia unui vers, Mircea găseşte cele mai formidabile răspunsuri. Nu ştiu cum face, dar spune întotdeauna exact ceea ce profesorul vrea să audă.
Sunt sigur că Mircea va lua nota cea mai mare la scrisorile literare. El expediase în vacanţă scrisoarea şi profesorul l-a lăudat atunci când a venit să ne spună să ne grăbim celor ce nu-i scrisesem încă.
— Mircea, ştii, eu nu prea mă pricep la literatură… Nu vrei să mă ajuţi, să-mi scrii tu scrisoarea?
— Sigur că te ajut… Dar spune, cum vrei să o scriu, ca şi când aş fi scris-o eu, sau vrei să pară scrisă de tine?
O clipă am fost nedumerit, apoi l-am rugat să o scrie în aşa fel încât să pară scrisă de mine. A doua zi mi-a adus scrisoarea. I-am mulţumit. Era pur şi simplu incredibil, parcă aş fi scris-o eu. Nici o metaforă pretenţioasă, nici un fel de cuvinte mari, ci pur şi simplu relatarea modului în care s-a scurs o zi obişnuită de vacanţă.
Am transcris scrisoarea şi am trimis-o profesorului. În prima oră de literatură acesta ne-a anunţat notele. Mircea primise nota zece, iar eu…
— Cionoiu, trei! Asta numeşti tu scrisoare literară?
Mircea a vrut să se scuze, dar i-am spus că nu sunt deloc supărat pe el. Dacă nu m-ar fi ajutat şi aş fi scris singur scrisoarea, tot nota trei primeam, pentru că în cele scrise nu ar fi fost nimic poetic. Pur şi simplu nu puteam, sau poate nu voiam să scriu cuvinte frumoase, cuvinte în care nu credeam, doar pentru a-i face pe plac profesorului.
Mai târziu s-a întâmplat ca profesorul să mă surprindă neatent în timpul unei ore. Drept pedeapsă mi-a cerut să învăţ poezia „Daţi-mi un trup, voi, munţilor” de Lucian Blaga şi să o recit la următoarea oră. Am învăţat poezia, care mi-a plăcut foarte mult, dar am chiulit de la ora următoare. Nu voiam să o recit. Mi se părea că ar fi un sacrilegiu să o recit la ora aceea de literatură la care erau folosite prea multe cuvinte frumoase, dar goale de conţinut, doar pentru a fi pe placul profesorului.
Când am revenit la şcoală profesorul mi-a făcut morală.
— … Ai chiulit pentru că nu ai învăţat poezia. Să-ţi fie ruşine!
Nu l-am contrazis. Drept pedeapsă am primit un trei.
Zece ani mai târziu, la aniversarea unui deceniu de la terminarea liceului, profesorul de literatură ne-a aşteptat cu o surpriză. În laboratorul de literatură recent amenajat în fosta noastră clasă totul era pregătit pentru o oră festivă de literatură. Pe fiecare bancă un volum de versuri de Eminescu, un dicţionar de neologisme şi încă o carte al cărui titlu nu îl reţin. Pe pereţi fotografii ale Veronicăi Micle, tablouri reprezentându-l pe Eminescu, pe catedră flori. Profesorul ne-a oferit bomboane şi apoi a ţinut o prelegere dedicată dragostei ce l-a legat pe Eminescu de Veronica Micle, glorificând „Luceafărul”.
Apoi s-a strigat catalogul. Fiecare din cei prezenţi în momentul în care era strigat, spunea câteva cuvinte, relatând momentele majore ce i-au marcat ultimii zece ani de viaţă.
— Cionoiu!
— … Şi în continuare, deoarece domnul profesor ne-a făcut o surpriză, ţinându-ne după zece ani o lecţie de literatură, aş vrea să-i fac şi eu domniei sale o surpriză. În urmă cu mai bine de zece ani, în ziua când trebuia să recit o poezie, am chiulit. Învăţasem poezia, dar nu am vrut să o recit, aş vrea să mă achit de datorie acum…
Am recitat poezia, apoi am spus:
— Referitor la expunerea dedicată de domnul profesor „Luceafărului”, aş vrea să spun şi eu ceva. Poeziile lui Eminescu sunt foarte frumoase, dar consider că e prea mult egoism în „Luceafărul”, în poezia lui Eminescu în general. O comunitate bazată pe morala „Luceafărului” va sfârşi în haos.
Profesorul a fost evident surprins, deoarece în liceu eu nu îmi spuneam niciodată părerea proprie. Cu zece ani în urmă nu eram capabil de judecăţi proprii, iar cuvinte frumoase doar de dragul notei nu voiam să spun. După câteva clipe a replicat:
— Dacă nu vă place exemplul Luceafărului, îl puteţi urma pe cel al lui Cătălin. Asigură succesul în viaţă.
— Cătălin e kitsch — i-am răspuns şi profesorul nu a mai zis nimic…
Mircea a spus în câteva cuvinte ce s-a întâmplat în cei zece ani scurşi de la terminarea liceului: a terminat facultatea de medicină, s-a căsătorit, are un băieţel şi e medic la Târgu-Mureş. După care a dat să se aşeze. Profesorul a întrebat:
— Bine, Mircea, dar nu ne spui şi tu o poezie?
— S-a terminat cu poezia, domn’ profesor. Am devenit prozaici.
La banchetul care a avut loc seara profesorul de literatură nu a apărut, deşi cu câteva zile înainte promisese că va veni.
Cuvintele ne exprima sentimentele, gandurile, trairile. Daca spunem cuvinte frumoase inseamna ca suntem oameni „frumosi” si gandim ca atare. Sunt de parere ca vorbele noastre ne pot duce departe; asa cum ne exprimam, asa ne si primim „rasplata” celorlalti. Dar asta nu inseamna neaparat ca anii de liceu ne ajuta in vreun fel in acest caz. Nu spun ca profesorii nu mai stiu sa isi faca meseria, dar elevii (mai ales in ziua de azi) nu mai pun atata pret pe invatat. Multi dintre ei incearca sa se educe singuri, sa inceapa drumul prin viata fara ajutorul celorlalti. Acest fapt este de admirat uneori, dar numai atata timp cat exista unele limite si acestea sa fie impuse de noi insine. In opinia mea este mult mai usor pentru noi tinerii sa fim lasati liberi pentru a ne putea permite sa incercam cat mai multe lucruri. Daca suntem invatati sa fim impinsi de la spate, interzicandu-ni-se sa folosim un anumit limbaj, nu va rezulta decat o revolta impotriva celor „mari”. Identitatea ne-o „gasim” noi, iar cuvintele sunt doar oglinda sufletului nostru si a gandirii noastre. Doar asa ne putem cunoaste si distinge intre noi. As vrea sa stiu daca din punctul dvs de vedere gandesc bine sau daca este ceva de obiectat. Cu multa stima si respect, Gabriela P.
***Daca suntem invatati sa fim impinsi de la spate, interzicandu-ni-se sa folosim un anumit limbaj, nu va rezulta decat o revolta impotriva celor „mari”.***
Nu toti tinerii se revolta. Multi accepta sa joace rolul care le este impus.
***Identitatea ne-o „gasim” noi, cuvintele sunt doar oglinda sufletului nostru si a gandirii noastre. Doar asa ne putem cunoaste si distinge intre noi.***
Gasirea propriei identitati este un lucru greu. Majoritatea oamenilor care au impresia ca refuza un rol impus isi insusesc din ignoranta un rol sugerat si ajung sa se identifice cu el, sustinand ca aceasta este propria identitate. Din pacate nu li se poate demonstra ca se amagesc, pentru ca vor refuza sa admita ca deosebirile dintre ei sunt neesentiale.