Am urmărit cu mult interes demonstrațiile din săptămânile trecute, din România. Îngrijorarea mea, cu privire la acest popor exasperat de starea în care l-a adus actualul guvern mi-a conturat ceea ce veți citi mai jos. Rareori mi-am permis să scriu despre România, fiindcă, aflându-mă de trei decenii în Israel, nu am putut urmări îndeaproape tot ce se petrece acolo. Mai exact, plecată fiind de la jumătatea anului 1982, știam destule despre ultimii ani ai „epocii de aur”, fiindcă îi simțisem eu însămi „binefacerile”, în prima sa perioadă. Restul – l-am auzit de la cunoscuții care fuseseră acolo ca turiști, sau de la cititorii care veneau să ne viziteze la redacție. La sfârșitul lui 1989, am nutrit aceleași speranțe pentru foștii compatrioți. Ce s-a întîmplat – iarăși am văzut cu toții. Dar cu toate acestea, m-am ferit să scriu despre cele văzute și constatate. Tocmai fiindcă nu am vrut să fac lucrurile „după ureche”, cum spune Petru Clej. Mă temeam de un singur lucru, să nu scriu vreo inexactitate (citiți, vă rog, prostie), fiindcă astfel am fost educată: nu-ți permite remarci, sau păreri, în chestiuni în care nu te simți în deplină cunoștință de cauză, sau altfel spus, unde nu simți cât se poate de ferm pământul cunoștințelor și-al informațiilor sub picioare! Este unul din principiile de fier pe care mi le-a insuflat mult-regretatul meu tată. Aceeași rezervă am păstrat-o și în primii ani ai existenței mele israeliene: până nu m-am simțit pe deplin cunoscătoare a relității în care trăiam, văzută dinlăuntrul ei, nu cu „ochii turistului”, m-am limitat să scriu recenzii de carte, cronici de spectacole (fie montate aici, fie venite din turneu, din România). Am început să-mi exprim părerea despre tot ceea ce se întâmpla aici, în diferitele compartimente ale vieții țării în care știam că-mi voi trăi tot restul vieții. Și din nou, am aplicat un al doilea „principiu de fier” de la care tata m-a învățat să nu mă abat niciodată: nu repeta nimic din ceea ce citești, auzi, ori ți se spune, înainte să treci prin propria ta judecată, înainte să-ți pui mintea la contribuție, căci gurile rele zic că o ai!
De altfel, asta am încercat să fac și cu propriii mei elevi, în cei 15 ani în care mi-am exercitat prima mea profesie, în România. Să-i deprind pe fiecare să fie, așa cum spunea Arghezi, „Cel ce gândește singur”! Veți admite, desigur, că în România comunistă în care mi-am exercitat profesia, nu era deloc ușor să faci asta! Am avut ca model cel mult vreo doi-trei profesori din liceu, care mi-au insuflat încrederea că totuși se poate! Chiar și atunci când un inspector mi-a reproșat că din lecția la care „mă asistase”, n-a văzut „conținutul comunist”, pe care ni s-a recomandat să-l conferim lecțiilor noastre, chiar și atunci când predăm regula lui „si conditionnel”. Nu m-am temut să-i răspund că la lecția respectivă, eu predasem un fragment din „Andromaca”, de Racine, dar mi-a recomandat să mai caut și acolo, fiindcă voi găsi! M-a cam mâncat pe mine limba să-i replic că acesta e un precept biblic, „caută și vei găsi”, așa că ce ar vrea, să propag misticismul?, dar m-am abținut, trebuia totuși să-mi păzesc pâinea!
Ei bine, cred că recomandarea făcută de respectivul inspector – pe care eu n-am luat-o în serios – a fost luată însă de mulți alți confrați de breaslă! Mai mult, cred că nu s-a făcut ce trebuia nici… după revoluție, fiindcă noii guvernanți ai României au avut tot interesul să mențină marea majoritate a poporului, mai ales cu studii cel mult medii, în această tendință de a lua de bun tot ceea ce citesc în presa scrisă, sau aud în emisiunile politice din cea electronică. Cred că a cotribuit la asta și acea euforie a lui „acum-e-voie-să-vorbești-orice”, fapt care i-a menținut pe mulți dintre români(departe de mine intenția de a generaliza, să nu v-aud!), în ceea ce în logică, printre erorile de demonstrație, se numește „error auctoritatis” (cu alte cuvinte, „așa a spus cineva competent, sau inteligent, sau admirat, sau… mare”). Ceea ce n-a făcut, cum spuneam, decât să semene confuzie, să forjeze convingeri, care au servit destule interese, în primul rând (dar nu numai), politice, cred eu!
Care au fost rezultatele? O gândire superficială, o estimare „indusă” a realității, o facilitare a fixării unei noțiuni foarte scumpă inimii politicienilor, din ’89 până astăzi, aceea de „manipulare” ori de „manevrare” (desigur, în afara celei practicate de înșiși politicienii care se consideră… victimele acesteia, atunci când nu obțin succesele scontate)!
N-am uitat, ci adaug intenționat acum, ceea ce n-am menționat atunci când vorbeam despre profesorii – puțini din nefericire – care s-au străduit să ne deprindă să „gândim singuri”: dumnealor le datorez soliditatea cunoștințelor în specialități pe care nu le-am avut în vedere, atunci când mi-am ales profesia! Un singur exemplu personal: cam de fiecare dată, când am o problemă de sănătate (ceea ce la vârsta mea devine tot mai frecvent!), și mă duc la un specialist, întreabă dacă nu sunt eu însămi… medic?! Și tot de fiecare dată îl evoc pe eminentul meu profesor de biologie din anii de liceu, în ultimul an predându-ne anatomia și fiziologia umană, domnul Petrescu, care pe lângă claritatea cu care ne explica fiecare subiecat, nu uita să ne întrebe: „dar de ce credeți voi că este așa, și nu altfel”? Poate tocmai de aceea,cunoștințele mele au rămas atât de solide, inducându-i în eroare… pe medici!
Poate de aceea (întâmplător, am văzut la știrile de pe canalele românești internaționale, de aici), și rezultatele dezastruoase la examenele de bacalaureat, din unele licee de acolo! Din același motiv, tocmai în realitatea social-economică de astăzi, pe care de astă-dată o cunosc bine, din România, mi-a stârnit neliniștea față de pericolul constituit de existența unor partide politice legionare, naționalist-șovine, xenofob-antisemite, cărora li se dă astăzi „legitimare”, prin simplul fapt că nu sunt numai… tolerate (deși există, din câte știu, o lege care să le sancționeze ideologia), dar – și mai grav– nu sunt scoase în afara legii. Și mai grav decât orice, unul ca Ion Coja are drept „tribună” o catedră universitară. Desigur, mi se va pune sub nas democrația, care consfințește „libertatea de expresie” (cu care m-am răfuit și într-unul din recentele mele articole la săptămânalul la care lucrez, privitor la realitatea israeliană): din nou – se profită de confuzia de gândire, de ignoranță și de reaua voință: se suprapun două noțiuni incompatibile: libertatea de expresie versus instigare! În fapt, țin să lămuresc lucrurile atunci când previn asupra fanatismului și al extremismului, fie el politic (indiferent de poziția de dreapta ori de stânga, religios, sau de orice altă natură)! Da, bine, tratați-mă de „alarmistă”, dar ceea ce numește astăzi dl. Petru Clej o gândire de tip „fascistoid” (patologie, sufixul „-oid” indicând un ansamblu de simptome specifice unei anumite maladii, dar nu suficiente pentru ca maladia respectivă să poată fi diagnosticată cu precizie, neacoperind întregul tablou clinic al acesteia), respectivul sufix însemnând „pare, dă impresia, imită, dar nu este”, dacă nu se face ce trebuie (adică exact ceea ce a încercat Vlad Solomon să sugereze în întrebarea pusă primului-ministru din România), poate duce la un regim politic care… șă-și fi pierdut sufixul! Iar faptul că partidul „Noua dreaptă” a fost îndepărtat de la recentele demonstrații, îmi îngăduie optimismul: între timp, poporul român a învățat să gândească singur, dar și aici, mă feresc, după cum recomandă Petru Clej, de a face din noțiunea de popor una…strict generică, abstractă!