Potrivit datelor parțiale ale recensământului din 2011, populația stabilă a României a scăzut la puțin peste 19 milioane, o scădere de peste 2,5 milioane față de precedentul recensământ din 2002 și aproape același număr de locuitori stabilit la recensământul din 1966. Scăderea este aproape în întregime pe seama emigrației.
Îmi amintesc un articol citit cu câtva timp în urmă, prin care “decrețeii” (cei născuți după emiterea decretului 770) erau numiți „produsele unei epoci care a îmbolnăvit România”.
Pentru cei care nu l-au cunoscut și mai ales nu l-au simțit pe propria lor piele, acest decret dat de Ceaușescu la 1 octombrie 1966 (http://www.legex.ro/Decret-Nr.770-din-01.10.1966-363.aspx), interzicea tuturor femeilor să întrerupă sarcinile. Existau doar câteva excepții, urmărite îndeaproape: dacă sarcina punea în pericol viața femeii, dacă unul dintre părinți suferea de o boală transmisibilă ereditar sau dacă mama prezenta invalidități grave, dacă femeia avea peste 45 de ani sau născuse deja patru copii și dacă sarcina era urmarea unui viol sau incest. În plus, femeile erau supuse regulat unor controale ginecologice, în vederea depistării unei posibile sarcini sau avort, educația sexuală a fost total interzisă.
În urma acestui decret, două milioane de copii au fost aduși pe lume în România, în scopul construirii unei societăți utopice. Sunt atât de multe de scris despre consecințele psihologice ale acestui act – miile de femei indirect ucise în urma avorturilor clandestine, disperarea cuplurilor, răcirea relațiilor conjugale, copiii cu malformații fizice și psihice născuți într-o societate în care orice fel de infirmitate era considerată o plagă, care trebuia ascunsă și negată. “Omul nou” trebuia să fie perfect, din toate punctele de vedere.
Fetița de 2 ani ajunsă la Arad - tristețea se citește în ochii de copil înstrăinat
În acele timpuri am apărut și eu în lume. Nedorită, născută într-o familie modestă, atât din punct de vedere material, dar mai ales afectiv și intelectual, de mică am reprezentat o povară pentru familie. Părinții, care aveau deja un fiu în vârstă de 3 ani, erau nevoiți să muncească, dar nu găsiseră loc pentru mine la creșă. Repercusiunile decretului deja se făceau simțite: copii mulți, același număr limitat de locuri în creșe. Așa că, mă lăsau în grija fratelui meu mai mare. Doi copii triști și singuri, care priveau ore întregi copacul din fața blocului, urmărind jocul vrăbiuțelor prin geamul cămăruței în care erau prizonieri ai propriei lor existențe. După un timp, fratele meu începuse grădinița, așa că eu eram lăsată singură în cameră, cu o cană de lapte, niște biscuiți și o oală de noapte. Vesta pe care o purtam mi-a devenit prieten de nădejde; încheiam și descheiam nasturii, mă jucam cu propriile mele materii fecale, iar la întoarcerea părinților acasă, mai primeam și o porție de bătaie.
Într-o zi, mă cocoțasem pe pervazul geamului și, cu picioarele atârnând pe zidul blocului, o așteptam pe mama, care urma să se întoarcă de la servici. Am zărit-o de departe, am întins brațele și am strigat „Mama!” Să încerc măcar să înțeleg ce a fost în sufletul bietei femei la vederea ghemotocului de doi ani, cocoțat la etajul I, pe pervazul geamului?
La scurt timp, o întâlnire fericită mi-a schimbat viața. Intrând în această lume pe o portiță care ar fi trebuit să rămână închisă, la vârsta de doi ani, părinții, deja obosiți de problemele existențiale cu care se confruntau, au hotărât să se despartă de mine, dându-mă în îngrijirea unei mătuși și a unui unchi (fratele bunicului meu dinspre tată). Astfel, într-o dimineață rece de martie, am fost „dăruită” unor oameni complet străini mie, fetița cârlionțată, dusă în alt oraș, de unde nu am mai vrut să mă întorc vreodată. Peste încă doi ani eram adoptată legal de către acești oameni minunați care m-au iubit, m-au crescut și m-au educat, făcând din mine omul care sunt astăzi.
Mama biologică cu patru din cei cinci născuți (eu eram cea încruntată, pe la 6 ani, într-o vizită la ei). În spate se văd blocurile muncitorești din Orăștie.
După aducerea mea pe lume, mama a dat naștere la încă alți trei copii (doi băieți și o fată), evident tot nedoriți, “decreței”. Suntem în total cinci frați, iar între „apariția” fiecăruia, mama a făcut cel puțin un chiuretaj, în ascuns, artizanal, aflându-se nu o dată, la un pas de moarte. Abia după nașterea celui de-al cincilea copil, a surorii mele, a avut parte de avorturi legale, era doar “mamă eroină”. Încerc din greu să nu îmi judec părinții. Consider că de vină a fost ignoranța lor ca și cuplu, fragila lor căsnicie, condițiile din România acelor timpuri, acest decret inuman, care a dezumanizat femeia, a creat probleme pe termen lung.
De mică am fost învățată de către părinții adoptivi să fiu ambițioasă, să lupt pentru tot ceea ce doream, mi s-a spus că trebuie să înving, să mă descurc cu propriile mele puteri, pentru a-mi clădi un viitor mai bun.
“Decreței” fiind, a trebuit să concurăm de mici (uneori inconștient) pentru un loc în creșe, grădinițe, școli, licee, facultăți. Clasele erau tot mai mari, concurența acerbă. În 1986, la admiterea în Facultatea de Științe Economice din Timișoara, eram 11 concurenți pe un loc! Am absolvit facultatea ca șefă de promoție la doi ani după “marea aglomerație din 1989”, în prima promoție de cinci ani și atunci mi-am dat seama că nu mă aștepta un viitor prea strălucit. M-am angajat la firme particulare, care abia începuseră să răsară în România, dar mă simțeam un pionier în aceste firme, la fel ca cei care le conduceau. Am schimbat locul de muncă, am intrat la Primărie, dar nici acolo nu îmi găsisem locul. Peste tot mă ciocneam de corupție, minciună, promiscuitatea unei societăți care, în mod evident, nu avea nevoie de mine.
Începuseră să emigreze tot mai mulți dintre colegii noștri. Auzisem că toți se descurcă, își făcuseră un rost printre străini, cu o ușurință pe care nu mi-o puteam atunci explica.
În 1995, împreună cu soțul și fiul meu (în vârstă de doi ani) am emigrat în Canada, o țară îndepărtată, despre care nu știam prea multe. Economia Canadei avea însă nevoie de ingineri programatori (profesiunea soțului meu), așa că am aplicat, am întrunit un punctaj favorabil și, după șase luni, iată-ne luându-ne zborul spre tărâmuri necunoscute. Eram conștientă de drumul spinos care mă aștepta în acel colț îndepărtat de lume. Nu studiasem engleza la școală (doar franceza și rusa), profesiunea mea nu o puteam practica fără cursuri de echivalare. Și totuși am ales emigrarea, cu greutățile și sacrificile iminente, în locul prelungirii unei agonii pe care o simțeam tot mai apăsătoare în țara de baștină.
Frații și sora mea au emigrat în anii maturității lor în Spania, de unde nu s-au mai întors în România, decât pentru vizite scurte. Se vede că “decrețeii”, după ce au fost aduși pe lume în mod forțat și controlat, într-o țară care nu i-a dorit, au părăsit-o, alegând o viață care, chiar dacă mai grea la început, e mai bună, mai plină de satisfacții, mai LIBERĂ în orice moment!
Personal, consider emigrarea “decrețeilor” o rezultantă iminentă a acelui decret odios, a evoluției stagnante a României din ultimii 22 de ani. Din păcate, țara în care ne-am născut, unde am învățat și muncit, nu a dorit să ne ofere NIMIC. Îmi amintesc cum Mama mă ruga să nu plec în 1995 printre străini „Va fi bine și la noi, Cristinica dragă, ai răbdare.” Perioada de tranziție de care se tot vorbea atunci părea însă fără sfârșit, o tărăgănare dureroasă. Eram încă tineri, simțeam că acela era momentul propice pentru a lua totul de la capăt.
Chiar dacă plecarea și despărțirea de părinții care m-au crescut mi-au adus suferință, mă felicit în fiecare clipă că am făcut acest pas atunci, părăsind o țară care „născându-ne și crescându-ne” nu a știut ce să facă cu noi, cu aptitudinile și cunoștințele noastre. Simțeam că istoria fetiței de 2 ani se repetă la o altă scară, sunt „dăruită” din nou unui străin, care urma să aibă grijă de mine, să îmi fie alături la bine și la rău, să se bucure de realizările mele.
Mama care m-a născut are regrete permanente legate de renunțarea la mine, prima ei fiică. Am încercat reluarea relațiilor cu dânsa, la 34 de ani după despărțire, dar chiar “de m-aș întoarce, a-nțelege n-o mai pot”.
Oare România îi va regreta vreodată pe cei care au părăsit-o, „decreței” sau nu, pentru că au plecat negăsindu-și rostul între granițele ei și mai ales în societatea otrăvită de spălarea pe creier comunistă?
Cristina, această poveste ar trebui citită de milioane de oameni. Nu de alta, dar poate i-ar face să gândească, măcar cinci minute, îndeletnicire pe care mulți nu o au.
Nu, nimeni nu-i regretă.
Pentru că am fost spălaţi pe creier, mancurtizaţi.
Pentru că nu mai putem noi de suferinţa dvs. sfâşietoare, autentică; mai întâi personală şi apoi în consecinţa înstrăinării de către o societate prea strâmtă pentru copiii pe care i-a programat să apară precum culturile la hectar.
Pentru că empatia este, oricum, o calitate extrem, extrem de rară, specifică necunvântătoarelor; la om fiind înregistrată doar ca o anomalie şi numai în urma unor experienţe traumatizante, mai mult sau mai puţin asumate. Darămite într-o societate în care s-au cultivat şi se transmit în continuare, zilnic şi permanent, ca valori umane (insist asupra termenului: a cultiva!): ticăloşia, curvăsăria umană, turnătoria, duplicitatea, înfierarea cu mânie proletară a eroilor (adică a reperelor, a celor care nu au făcut pactul cu diavolul comunist!), transformaţi în duşmani ai poporului şi sacrificaţi fără nici o remuşcare şi fără vreo reabilitare după presupusa schimbare de regim.
Nu, toate cele pe care le-aţi povestit aici -cu oricâte ramificaţii care duc la societate şi pornesc de la ea- vor constitui, pentru întreaga dvs viaţă, doar o suferinţă personală. Nimeni altcvineva nu va fi dispus să-şi asume vreo responsabilitate, pentru că am fost crescuţi şi educaţi să nu ne intereseze. Pentru că noi nu avem (prin educaţie, istorie, religie) dorinţa de a fi sau de a deveni măcar pe viitor, prin cele transmise copiilor, o comunitate. Invoc transmiterea de valori pentru că, se presupune, noi nu am avut posibilitatea de a fi mai buni, de a fi o comunitate (am fost, vai invadaţi şi iată un motiv suficient pentru a ne fi stricat şi degradat atât de dramatic!), dar ar fi normal să ne dorim ca măcar copiii noştri să trăiască altfel, în armonie, nu în hulă, nu în bârfă, nu în turnătorie, nu în mizerie. Numai că, acele valori care ne-ar transforma, dintr-o adunătură sau cel mult gaşcă, într-o comunitate, sunt valori în care nu credem, pe care le dispreţuim şi tocmai de aceea nici nu dorim să le deţinem vreodată. Ci doar să cârtim, să urâm, să desfiinţăm, să invidiem. Eventual, să inventăm nenumărate scenarii despre dorinţa cuiva de a distruge aşa o minunată naţie (unită, prosperă, educată). Iar cine are dubii şi-mi spune că aş trece, cumva, printr-o pasă de pesimism să pună mâna pe Psihologia poporului român a lui Motru. Ca să afle ceea ce e evident. Şi, mai grav, de neschimbat.
Numai ieşirea de aici (cumplita dezrădăcinare!) face posibil ca, prin asumare pe cont propriu, datele noastre, odată folosite în alt sistem, cu luciditate şi responabilitate, să nu mai fie atât de toxice ci utile. Pentru că ele nu se mai supun principiului haitei autohtone. Şi, e foarte importantă pentru mine precizarea -ca iubitor de necuvântătoare, cărora le datorez foarte mult şi pe care le respect enorm-: când spun “haită” nu fac nici cea mai mică trimitere la ele, la necuvântătoare; care, în haită, în mediul lor natural, au legi şi coduri ale onoarei de care noi nu suntem capabili. Se subînţelege la ce mă refer şi nu insist, era important doar să fac delimitarea de necuvântătoare.
Numai că, e drept, din acel moment, drama devine strict una personală. Şi asta, doar pentru că aşa vrem noi, cei rămaşi. Spun un truism, o evidenţă: dacă am fi fost astfel n-ar mai fi plecat atâţia oameni faini şi eminamente decenţi! Noi suntem cei care i-am gonit şi o facem permanent! Pentru că ne plac enorm haosul, urâtul şi răul şi ne place să ne bălăcim în ele, ne-am obişnuit cu ele, suntem dependenţi de ele, ne sunt aşternut şi cer. Dacă de mâine cineva ni le-ar lua, fără ele am fi pierduţi! Tocmai de aceea nici că ne-ar putea cineva salva vreodată.
Dora Vulcan
Dumnezeule, am recitit şi eu ce-am scris şi sună ca o mărturie din fundul iadului…
Petru observa intr-o corespondenta privata ca editorialul Cristinei este din aceeasi „serie” cu articole de calibrul celor aparute sub titlurile „Cum am devenit jidan” de Vlad Solomon (http://www.acum.tv/articol/17195/) sau „De ce nu pot iubi Romania?” de Ovidiu Ivancu (http://www.acum.tv/articol/31401/). Si cred ca are dreptate. Sunt articole care ne plaseaza intr-o nisa unica in presa de limba romana. Scriem despre lucruri reale, care ni se intampla noua. Despre vietile noastre, asa cum sunt, asa cum au fost, fara a adauga un sos politic sau ideologic, fara a le imbraca in costume de „show-business”. Datorita acestor articole si a inflexibilitatii noastre in raport cu diferite diversiuni, de la „cascadorii de relatii publice” si pana la tare educationale si sociale, ACUM are o personalitate unica: personalitatea celor care il realizeaza. Ce poate fi mai interesant decat ACEASTA LIBERTATE? Decat aceasta eliberare?
Invit cititorii, din nou si din nou, sa scrie astfel de materiale. Chiar si ecouri, precum cel al Dorei, de mai sus, in care pune, departe de orice dubiu, un crampei din sufletul si din suferintele ei.
E foarte impresionanta povestea asta. Si eu sunt o decretica veritabila, dar cred ca doar in sensul in care am fost nascuta in 1968. Pentru ca m-am bucurat de afectiune si de o copilarie linistita, nu ma pot regasi neaparat in ceea ce am citit. Am avut si eu in bloc copii mult prea multi, si am auzit de mame murind in timpul unor avorturi artizanale. E oribil. Si la fel de oribil este daca ne uitam pe o statistica a intreruperilor de sarcini. Se fac inca intreruperi artizanele si sunt inca femei care fac inca 20-30 de chiuretaje.
Si poate mai mult ca oricand, impotriva cuceririlor stiintei, sunt multe femei care se lupta cu infertilitatea, apeleaza la orice tratament exista, iar maternitatea le este totusi o usa inchisa.
Din pacate nu ne vor regreta, pt ca ei nu inteleg ceea ce se intimpla aici, ei cred ca am plecat, ca am renuntat sa mai luptam in Ro, nu vor intelege niciodata. Dar nici nu avem nevoie. Important este , ca noua ne e de 1000 de ori mai bine, si ca si daca am vrea, nu ne-am mai putea intoarce. Despartirea de familie e grea, si asta e cea mai mare problema, prin care trebuie sa trecem…Other than that….all good 🙂
Impresionanta poveste, Cristina, ma bucur ca ai avut curaj sa o publici! si ma bucur ca ne-am cunoscut!
Desi am compasiune pentru istoria personala a autoarei, am citeva probleme legate de articol:
1) Doua treimi din articol nu au legatura cu titlul, ci au doar valoare de autobiografie. Dincolo de valoarea terapeutica a marturisirii, legatura cu subiectul emigrarii este destul de vaga, si in nici un caz nu justifica titlul, care sugereaza o abordare generala a subiectului emigrarii, nu una care trage concluzii generalizatoare pornind de la un caz izolat. Cu alte cuvinte, articolul nu a raspuns deloc asteptarilor mele, cind am facut click pe titlu (Mai apoi, ma indoiesc ca cele 2 milioane de emigrati din Ro sint exclusiv rezultanta Decretului 770 – emigratia a avut loc in toate categoriile de virsta, si continua inca in rindul celor foarte tineri, unii nascuti dupa 1989, cind contraceptia nu mai era o problema).
2) Mi se pare oarecum perversa combinatia dintre alegerea de a parasi tara in cautarea unei vieti mai bune si suferinta mocnita ca „tara nu ma regreta”. Parerea mea e ca toti sintem liberi sa ne alegem destinele, nu datoram cam nimic „tarii in care ne-am nascut”, circumstanta care nu depinde deloc de noi, spre deosebire de alegerile pe care le facem ulterior in viata (a propos, libera circulatie si dreptul de a munci oriunde sint basic human rights – si se face mult activism pe tema asta). In acelasi timp, ideea ca „tara nu ma regreta” mi se pare de-a dreptul ridicola. Pina la urma, ce e acest concept de „Romania, tara mea, entitatea care, vai, nu ma regreta”, daca nu tot o constructie patriotarda si destul de comunista – ramasite subconstiente ale unor poezii pionieresti in care tuturor ne bateau inimile ‘intr-un singur piept’, samd. (Credeti ca un englez emigrat in Australia- sau invers- isi face probleme daca il regreta sau nu tara de origine? De ce doar est-europenii au acest complex al „tarisoarei care n-a facut nimic pentru mine”?)
Nu vad de ce ar avea Romania (si cine e, mai exact, aceasta „Romania”?) obligatia de a-si plinge „brain drain-ul”. Si nu vad de ce as avea remuscari pentru ca am emigrat – in orice caz, nu fata de conceptul abstract de „Romania”. Am eventual remuscari fata de parinti si prieteni, dar nu ii identific cu „poporul roman”, cu „tara mea”, ci cu „familia mea, anturajul meu, intimplator posesor de cetatenie romana”. Cu toate astea, am respect si admiratie pentru cei care au ALES sa ramina in Romania – am incercat si eu, timp de 2 ani dupa ce m-am intors de la studiile in strainatate (nu plecasem deloc cu gindul de ‘a ramine’), doar ca, pur si simplu, nu am reusit sa ma re-integrez. Aici ma pot identifica povestii autoarei, dar nu mi se pare ca povestea vietii mele justifica scrierea un articol generalizator despre „emigranti”.
Doamna „Dana” (este un pseudoim sau un nume? – semnatura mea este super „autentica”!)
Cu permisiunea dumneavoastra, cateva comentarii pe marginea ecoului dvs. de mai sus.
(1) „Mi se pare oarecum perversa combinatia dintre alegerea de a parasi tara in cautarea unei vieti mai bune si suferinta mocnita ca “tara nu ma regreta””
Nu gasesc nimic „pervers” in afirmatia de mai sus. In cel mai rau caz, o omisiune: am parasit tara fiindca nu am simtit niciodata ca tara are nevoie de mine, fiindca nimeni nu mi-a sugerat in mod concret ce as putea face acolo deci „tara” nu ma regreta si, cel mai important „tara” (orice ar insemna asta) nu s-a interesat niciodata in mod serios de o acceptare mutuala (ea e „tara”, eu sunt un „vot”). As adauga….eu am invatat putin de la „ea” cat eram acolo si „ea”,cel mai probabil nimic dupa ce am plecat. Deci evident, unde sa mai gasim si regrete? Si aici…unde este „perversiunea”? O fi ea sublima, dar lipseste cu desavarsire.
(2) „Credeti ca un englez emigrat in Australia- sau invers- isi face probleme daca il regreta sau nu tara de origine?”
Desigur, nu isi face problem. Fiindca in momentul in care a parasit „tara” nu s-a simtit ca un caine batut si …probabil ca tara de origine era la fel de normala ca …”destinatia”. El a plecat fiindca s-a angajat altunde. Ceea ce e normal. Cam in toata lumea normala. Si vine in vacante cu placere sa bea un Pale Ale. Multi dintre noi, peste ani, beau un Ursus cu sughituri, printre Jeepuri si caini vagabonzi. Cam asta e diferenta.
(3) „Nu vad de ce ar avea Romania (si cine e, mai exact, aceasta “Romania”?) obligatia de a-si plinge “brain drain-ul”. ”
Desigur, lacrimile nu plac nimanui. Dar nu este vorba de asta. „Romania” (orice ar insemna aceasta notiune relativ generalizatoare si in consecinta abstracta) nu trebuie sa „planga”. Trebuie doar sa reflecteze un pic mai mult, poate. Ce-ar fi, de exemplu, daca cei care au plecat… ar fi ramas…sau daca s-ar intoarce (chiar, ne-ati accepta – vorbim inca limba Romana!)? Poate nimic, poate…ceva fiindca aceasta intrebare nu a fost niciodata adresata in mod serios (poate doar in unele campanii electorale, dar de forma numai).
Deci, Romania nu poate de fapt sa „planga” fiindca … de fapt nu pare interesata nici macar de o simpla invitatie la „reflectie” si analiza. Deci…. „ramane cum am stabilit”.
PS: Buna intrebare…”Cine e Romania?”. Dupa cum inteleg eu lucrurile in cazul articolului de fata, cred ca e vorba de o mentalitate pe care am gastit-o otravita si continui sa o gasesc asisderea chiar azi. O mentalitate pe care „plecatii” nu au acceptat-o dar parte din ramasi au transformat-o in fotoliu parlamentar si …mandat presidential (de care „ramasii” nu au fost niciodata cu adevarat multumiti in ultimii 20 de ani – da de ce nu eu?).
(4) „Cu toate astea, am respect si admiratie pentru cei care au ALES sa ramina in Romania….”
Hmm…Romania care m-a „convins” pe mine sa plec …nu mi-a lasat dreptul de a alege deci nu a existat nici o alegere, a fost o decizie ultima. Despre „drepturi”, doar cel de a pleca in cazul meu si in cazul multora dintre cei ce nu au gasit nicaieri nici cea mai mica tentativa de „reflectie”, de dialog , de actiune catre normailtate.
Remarcabila aceasta piesa de informatie.
De acord si cu gandul ca, in domeniul ideal, ar trebui citita de catre milioane (ramasi acolo).
„În plus, femeile erau supuse regulat unor controale ginecologice, în vederea depistării unei posibile sarcini sau avort, educația sexuală a fost total interzisă.”
Asta-i una din legendele urbane demna de „Amintiri din epoca de aur” a lui Mungiu.
1) Rezumatul articolului spune clar “O vedere personală a unei astfel de emigrante, născută la doar doi ani după recensământul din 1966, Cristina Dobrin din Toronto”. Deci, e o experienta personala, cu valoare autobiografica, a unui copil nascut ca urmare a acelui odios decret, crescut intr-o societate care nu i-a putut oferi nimic si de unde, la maturitate si beneficiind de schimbarile de dupa 1989, a plecat intr-o tara indepartata, unde s-a realizat fara compromisuri.
Nu sustin ca toti cei emigrati din Ro sunt in exclusivitate rezultanta Decretului 770. Citez “Personal, consider emigrarea “decrețeilor” o rezultantă iminentă a acelui decret odios, a evoluției stagnante a României din ultimii 22 de ani. Din păcate, țara în care ne-am născut, unde am învățat și muncit, nu a dorit să ne ofere NIMIC.”
2) Ce vedeti pervers in combinatia dintre alegerea de a parasi tara si suferinta ca “tara nu ma regreta”? Orice om de bun simt are motive sa regrete la un moment dat ca nu a avut sansa sa se realizeze sau nu a fost apreciat acolo unde s-a nascut. E un sentiment firesc, nu vad nimic pervers in asta.
Romania careia ii adresez dureroasa intrebare este acea notiune generala, abstracta, daca doresti, care reprezinta tot ceea ce am lasat in urma noastra, societatea care ne-a programat aparitia, dar nu s-a sinchisit sa ne pastreze langa ea; ne-a abandonat, ne-a considerat o povara, de indata ce am „deschis” ochii si ne-am data seama ca nu trebuie sa acceptam marsavia, compromisul, tradarea, coruptia si atatea alte tare ale acelei societati.
Iar regretul de care intreb nu se refera doar la “decretei”, fraza finala e edificatoare in acest sens “Oare România îi va regreta vreodată pe cei care au părăsit-o, “decreței” sau nu, pentru că au plecat negăsindu-și rostul între granițele ei și mai ales în societatea otrăvită de spălarea pe creier comunistă?”
1)Vad ca ecourile la mesajul meu se impiedica de „perversiunea” combinatiei dintre decizia de a pleca din tara, si bosumflarea cu privire la faptul ca tara nu imi regreta plecarea. Sa ma explic: mi se pare echivalent cu decizia de a parasi pe cineva intr-o relatie (care a mers cu suisuri si coborisuri, am tras si impins la ea, etc, etc), in favoarea cuiva mai tinar, mai frumos, mai destept, mai bogat, samd, cu care ma simt fericita. Totusi, in mod pervers si vanitos, simt nemultumirea ca persoana parasita de mine anterior, asa cu defecte cum e, isi permite luxul de a nu ma regreta…Mai clar decit atit nu am cum sa spun.
2) A propos de „vederea personala” a articolului, nimic rau in asta – ce contest e alegerea titlului, care creeaza false asteptari. Am o parere destul de buna despre ‘ACUM’, si tocmai de aceea ma deranjeaza cind cade in capcana jurnalismului senzationalist, in care se foloseste un titlu „catchy” pentru un articol care nu isi justifica destul de convingator titlul.
3) Ramin la parerea ca „Romania” ca entitate (care trebuie sa ne regrete, care trebuia sa ne ofere, care trebuia sa, si sa, si sa…) nu exista, decit exact in mintea celor care inca mai gindesc in spiritul patriotismului propagandistic comunist. Englezul care emigreaza si nu il doare capul de regretele tarii sale nu a crescut in spiritul obsedant al ideii ca „TARA trebuia sa imi ofera una si alta”. Asta e marea diferenta. A propos, sa nu uitam ca Romania cea atit de mult hulita a oferit „decreteilor”, si nu numai lor, luxul educatiei scolare gratuite. Cu aceasta educatie ne-am facut rostul in tarile pe unde ne-am aciuit, asa ca, daca am fi obiectivi, am recunoaste ca exact „Romania” ne-a asigurat „jump-startul” in tarile adoptive.
4) Nu „Romania” ne-a programat aparitia – ci parintii nostri, mai mult sau mai putin constienti. Dincolo de Decretul din ’66, boomul demografic al acelor ani cred ca e explicabil si prin faptul ca parintii nostri au fost purtati de valul bunastarii din Romania anilor ’60-’70, dupa sacrificiile lor si ale parintilor lor in anii imediat dupa razboi, si au avut timp si chef sa procreeze. (In America e existat un baby boom dupa al Doilea Razboi Mondial,in anii ’50-’60, in lipsa oricarui decret care sa interzica avortul). Exista siguranta serviciului, a apartamentului, a salariului, samd. Nu contest tragediile la care se refera articolul (a se vedea excelentul documentar „Nascuti la comanda”, al lui Florin Iepan), dar cred ca multi dintre „decretei” s-ar fi nascut ORICUM.
Tragediile cred ca s-au inmultit mai tirziu, cind bunastarea s-a cam dus, si familiile nu mai erau la fel de entuziasmate de ideea venirii pe lume a unui alt copil. (Profit aici sa ii raspund in paranteza domnului Vlad Iliescu: nu, controalele ginecologice regulate in facultati, fabrici, uzine, etc, nu sint o legenda urbana, au fost foarte reale)
5) Da, am respect si admiratie pentru cei ce au ALES sa ramina in Romania. In anii in care am incercat sa ma re-adaptez la Romania (dupa studiile in strainatate), chiar credeam ca lucrurile se pot schimba, si chiar mi se parea o aventura foarte interesanta acest proces de tranzitie. Eu am clacat, dar cunosc multe persoane care, FARA COMPROMISURI, au realizat multe lucruri demne de respect si admiratie raminind in Romania: cunosc profesionisti in domeniile lor (medical, juridic, inginerie, IT, finante), cunosc multe NGO-uri care au schimbat vietile altora, jurnalisti care au scris raminind onesti cu ei insisi, samd. Ei sint cei care au avut rabdare, si au mers pe principiul ca destinul lor este dependent de ei, nu de Basescu, Iliescu, Constantinescu. Asa ca argumentele de genul „o mentalitate pe care am gastit-o otravita si continui sa o gasesc asisderea chiar azi. O mentalitate pe care “plecatii” nu au acceptat-o dar parte din ramasi au transformat-o in fotoliu parlamentar si …mandat presidential (de care “ramasii” nu au fost niciodata cu adevarat multumiti in ultimii 20 de ani – da de ce nu eu?)” nu sint decit niste mituri, niste generalizari destul de grosoloane, care anuleaza tot ce se petrece bun in Romania – si sincer, cred ca se petrece. Tocmai pentru ca eu nu vad Romania ca o entitate-bloc, ci ca suma oamenilor care o compun, iar parte din ei nu sint cu nimic mai rai decit sintem noi, emigrantii. Dimpotriva.
Si aici as mai spune ceva, si cu asta inchei – ma deranjeaza aerele de auto-suficienta pe care le au unii emigranti: „uite ce erou sint eu, am plecat din Ro fara nimic, doar cu curaj si sperante, si priviti la mine ce m-am mai realizat, ce viata minunata am eu”. Ei si? La fel ca ei sint milioane de oameni – in fapt, astea sint istorii destul de banale. Am plecat intr-o alta tara, mi-am gasit un job, am o casa, o masina, eventual copii, imbatrinesc, traiesc in clasa mijlocie, samd. SO?
„Dana” (ca majoritatea criticilor nostri nu are curajul sa-si dezvaluie identitatea) vorbeste de propaganda comunista dar o repeta voit sau nevoit.
De pilda, „luxul educatiei gratuite” – un mit colportat si dupa 1989. Adica statul comunist scotea ca un magician bani din buzunarul sau fara fund. Parintii copiilor nu plateau niciun fel de impozite din salariile (ulterior rebotezate „retibutii”) lor mizerabile. Iar educatia era asa de adecvata ca dupa 1989 erau oameni care recitau strofe intregi din Eminescu dar nu stiau sa faca un CV sau ce este acela un cont bancar.
Cat despre „baby-boom” aceasta este o obraznicie fara margini. Nivelul de trai incepuse sa creasca (edident raportat la nivelul scazut de dupa razboi) inainte de 1966, dar rata natalitatii scazuse pana la nivelul minim de 14 la mie in acel an.
In 1968 el a sarit la 29 la mie, dupa care a scazut in continuu, ajungand in preajma lui 1989 cam la acelasi nivel ca in 1966.
Cat despre atitudinea de sfidare pe care „Dana” o expune aici, este continuatoarea lui „Voi n-ati mancat salam cu soia” adaptata la anul 2012 – plina de resentimente si complexe de inferioritate. Asta e atitudinea care favorizeaza perpetuarea starii in care e Romania astazi.
Doamna sau Domnule care semneaza Dana,
Mesajul dumneavoastra reflecta in parte mentalitatea la care m-am referit in ecoul meu anterior. Si nu am facut o afirmatie generalizatoare. Inteleg perfect ca exista si in Romania persoane ce doresc sa schimbe aceasta mentalitate dar, nu cred ca reprezinta inca o majoritate covarsitoare. Pentru urmatorul motiv. Daca ar reprezenta o majoritate, calitatea clasei politice (statistic vorbind) ar fi alta, justitia ar lucra in mod egal si eficient pentru toata lumea, Jeepurile nu ar fi „etalate” ca simbol al statului social printre caini fara stapan si pe drumuri desfundate, chioscurile nu ar mai inflori precum ciupercile pe spatiile verzi, autobuzele ar avea rampe pentru persoanele in varsta, conductorul de tren nu ar mai astepta spaga (si nu ar mai fi dezamagit cand biletul tau este in regula) si lista poate continua.
Ultima dumneavoastra afirmatie, ” ma deranjeaza aerele de auto-suficienta pe care le au unii emigranti: “uite ce erou sint eu, am plecat din Ro fara nimic, doar cu curaj si sperante, si priviti la mine ce m-am mai realizat, ce viata minunata am eu”. ”
irita prin lipsa ei de adevar si tenta malitioasa. Nimeni nu s-a descris aici drept „erou” – nici in articolul Cristinei Dobrin, nici in ecourile cu care nu sunteti de acord. Deasemenea nimeni nu si-a etalat „realizarile” (dupa cum spuneam mai sus, daca am vazut „etalare”, am vazut-o in Ro acum o saptamana: masini scumpe printre caini vagabonzi).
PS: Apropos, de ce va temeti sa semnati cu un nume intreg, ca al meu? Nu aveti suficienta incredere in ceea ce afirmati, sau poate nu doriti sa va asumati afirmatiile? Eu imi asum tot ce scriu si accept orice polemica corecta.
Domnule Clej,
Chiar ma cheama „Dana”, si faptul ca semnez doar cu prenumele nu v-a deranjat in momente in care aveam pareri similare cu Dumneavoastra (vezi Eminescu, etc). Dupa cum remarca cineva mai demult, nu consider ca e obligatoriu sa imi folosesc numele intreg ca sa comentez un articol, nu apare nicaieri drept conditie sine qua non. Este deja un leitmotiv pe ACUM sa se inceapa orice discutie in contradictoriu cu un atac la persoana care nu semneaza cu numele intreg. Mai apoi, ce e cu aceasta atitudine securista, ca trebuie sa ne identificati numele, adresa de email, samd? Un lux al libertatii cuvintului (in special pe internet) consta in faptul ca nu sint OBLIGATA sa imi dau identitatea completa. Ar fi bine sa va obisnuiti cu asta, si sa nu mai va vexati in van in fata fiecarei persoane care nu este atit de naiva incit sa isi dea identitatea completa intr-un spatiu atit de putin securizat cum este internetul.
Poate nu ati retinut din primul meu mesaj, si eu sint o emigranta, deci va rog nu imi trintiti povestea salamului cu soia, ca nu o diger prea bine. Nu am deloc complexe de inferioritate, cel putin nu legat de traiectoria mea profesionala pre si post-emigrare – daca doriti, va pot trimite un CV pe adresa privata. Ce incercam sa spun, dimpotriva, este ca ma agaseaza povestile de succes ale emigratilor, care, in fapt, nu sint decit niste povesti de viata banale. Adesea mi se pare niste povesti prin care cel plecat incearca sa se autoconvinga de succesul lui, in special in conditiile in care intilnim din ce in ce mai multe povesti de succes similare si in rindul celor ramasi in Romania (in special in domeniul IT, bancar, in multinationale)
Citeva lucruri doresc sa comentez din mesajul dumneavoastra:
-sugerati cumva ca in tarile unde educatia se plateste, cetatenilor nu li se impun taxe?
-in baza caror comparatii sugerati ca salariile din Romania comunista erau mizerabile? sugerati ca taxarea nu era necesara, sau era prea ridicata? in comparatie cu ce? (NB: parintii mei, inginer si profesoara aveau un venit lunar net cumulat de 6500 de lei, in conditiile in care rata la apartamentul de 4 camere era 120 de lei si o Dacie costa 50,000 lei, parca. Ce este mizer in asta? A, ca aveau salarii mai mari decit media, pentru ca aveau studii, asta e altceva). A nu se intelege insa ca fac apologia comunismului, incerc doar sa punctez citeva FAPTE, pentru ca sint satula pina peste cap de MITURI.
-educatia din Romania a permis sotului autoarei sa intruneasca punctajul pentru a emigra in Canada, educatia din Ro mi-a permis mie si multor altora sa primim burse de studii in strainatate in anii ’90, pe baza educatiei din Ro multi absolventi de facultate au plecat (si inca pleaca) care pe unde. Sa mai spun ca, in general, copiii acestor emigranti erau de obicei inrolati intr-o clasa cu un an mai mare decit cea terminata in Romania, tocmai pentru ca in Romania programa era mai avansata? (ma refer la anii ’80-’90, nu la simulacrul de educatie de dupa).
-„oamenii nu stiau sa faca un CV sau ce e un cont bancar”. Ma faceti sa rid. Normal ca nu stiau, pentru ca traisera in comunism si nu se intilnisera cu situatia in care sa aiba nevoie de asta, sau respectivul produs (contul bancar) nu exista – exista doar contul CEC de economii. Argumentatia dumneavoastra aici frizeaza absurdul.
-cit despre decretei si baby boom, va rog sa imi explicati urmatorul paradox: decretul a fost emis in Octombrie 1966. Asumind ca lumea a fost luata prin surprindere, accept faptul ca natalitatea a crescut in urmatoarele 9 luni, deci pina in 1967 (doamnele neatente erau deja „impregnate” si nu mai aveau solutii). Dar, asa cum dumneavoastra mentionati, maximumul natalitatii s-a inregistrat in 1968, deci, la PESTE UN AN de la „odiosul” decret. Femeile erau deja in deplina cunostinta de cauza a propos de imposibilitatea avortului, si cu toate astea s-au nascut foarte multi copii. Cu exceptia cazurilor in care Romania anilor respectivi s-ar fi caracterizat printr-o gestatie a copiilor foarte lunga (nu 9, ci 14-15-16 luni), argumentatia dumneavoastra „doesn’t hold water”.
Ah, ca in Romania se faceau copii si de dragul beneficiilor suplimentare din perioada respectiva (apartament de la stat, alocatii pentru copii, samd), asta e altceva. Dar nu imi fluturati decretul din ’66 ca unic argument pentru numarul mare de copii nascuti in ’68 sau ’71. De altfel, autoarea insasi recunoaste faptul ca parintii ei biologici au facut un numar mare de copii „nedoriti” (si avorturi), desi erau in deplina cunostinta de cauza a propos de existenta decretului.
Imi pare rau, domnule sau doamna care semnati „Dana” si nu aveti curajul sa va declinati identiatea, dar nu pricepeti niste lucruri elementare: eu am demontat „mitul” pe care-l colportati cu educatia gratuita. Faptul ca si in Romania ceausista se plateau impozite (mascate in ultima perioada) si in tari ca Marea Britanie pune in perspectiva gratuitatea studiilor de care faceti atata caz. Aceasta „gratuitate” era platita cu sudoarea fruntii din salariile mizerabile (de mizerabile) de catre parinti. Preturile pe care le mentionati sunt „mituri” ca sa va citez, data fiind lipsa de disponibilitate si calitate a articolelor mentionate de dumneavoastra.
Iar PIB-ul Romaniei era in 1989 de 4-5 ori mai redus decat al unor tari ca Grecia sau Portugalia, cu acelasi nivel de dezvoltare in 1938.
Exemplele pe care le-am dat sunt foarte sugestive in sensul ca scoala comunista nu te pregatea pentru viata reala. Singurul lucru util pe care l-am invatat in viata, au fost limbile straine, invatate acasa cu un profesor platiti de parintii mei. Academia de Studii Economice pe care am absolvit-o in 1982 nu mi-a oferit nimic util, asa cum nu oferea niciuna dintre facultatile de stiinte „sociale”. Iar invatamantul de azi are radacini profunde in cel ceausist.
In legatura cu decreteii, ma dezamagiti. Uitati-va la data decretului: 1 noiembrie 1966 si veti avea explicatia de ce in 1968 au fost mai multe nasteri decat in 1967. Si oricum, natalitatea a descrescut imediat dupa 1968 ceea ce face ca explicatia dumneavoastra cu baby-boom-ul sa fie un mit ceausist ca majoritatea celor ce le scrieti aici.
Si degeaba protestati, comportamentul dumneavoastra din 2012 este exact acela al fesenistilor din 1990, ceea ce ma face sa constat ca n-ati invatat nimic din presupusele dumneavoastra sejururi in strainatate.
Domnule sau Doamna Dana,
Scrieti in ultimul ecou:
„educatia din Romania a permis sotului autoarei sa intruneasca punctajul pentru a emigra in Canada, educatia din Ro mi-a permis mie si multor altora sa primim burse de studii in strainatate in anii ’90, pe baza educatiei din Ro multi absolventi de facultate au plecat (si inca pleaca) care pe unde. Sa mai spun ca, in general, copiii acestor emigranti erau de obicei inrolati intr-o clasa cu un an mai mare decit cea terminata in Romania, tocmai pentru ca in Romania programa era mai avansata? (ma refer la anii ’80-’90, nu la simulacrul de educatie de dupa).”
Desigur, nu pot decat sa-l felicit pe sotul autoarei pentru punctele obtinute pentru emigrare. Dar adevaratul test nu este sa obtii punctele, ci sa te integrezi in societatea respectiva. Aici ma indoiesc ca spalarea pe creier comunista l-a ajutat pe respectivul domn sa se integreze. Din contra, eu cred ca s-a integrat tocmai fiindca a reusit sa „repare” parte ceea ce au „educat” comunistii: lipsa de individualitate, frica de a te exprima liber, dorinta de a trece neobservat pentru ca nu cumva cineva sa creada ca te „dai mare” etc.
In acelasi paragraf citat mai sus pareti sa elogiati oarecum educatia anilor comunisti insitand asupra calitatii educatiei in acele vremi. Oui…mais non. Nu pot impartasi aceasta opinie. Da, desigur, am studiat foarte multe lucruri, cel putin dintr-un punct de vedere cantitativ. Mai multe poate decat in multe dintre scolile occidentale.
Dar totusi, cantitatea nu poate fi substituita calitatii, iar aici am mari dubii. De exemplu, comentariile invatate pe de rost la Literatura pentru treapta 1 nu m-au ajutat cu nimic (in afara de a-mi intari nervii pentru a supravietui „mestesugului de tampenii”). Dar lipsa cea mai mare a acestui sistem educational a fost, in opinia mea, lipsa unei stimulari a propriei originalitati (desigur, cativa dascali exceptionali au facut asta cu brio, dar erau exceptii). Deci, trebuia sa avem o atitudine uniforma (da, tovarasa diriginta), trebuia sa ne imbracam la fel si…orice abatere de la aceasta uniformitate trecea drept „a te da mare” sau „a face nota discordanta”. Tot ce ni se permitea …era sa fim de acord. Finalul povestii: am absolvit cu totii scoala oarecum drept o masa amorfa, care invatase sa memoreze dar nu sa isi exprime personalitatea neavand habar ca a nu fi de acord cu ceva/cineva nu este o crima.
Mi-au trebuit ani buni de trai in banala lume „normala” pentru a corecta (uita) cam 60% din ceea ce deprinsesem in scoala romaneasca.
Al dvs., sincer,
Teodor Burghelea
NU !
„România” a ajuns o noțiune abstractă, „hipocalorică”, un fel de-a spune… fără încărcătură emoțională, fără fond.
Eu personal regret 100% că nu am avut puterea să plec imediat după facultate… oriunde. Oricum cochetez în continuare cu ideea retragerii undeva în civilizație… 🙂
Articolul m-a înfiorat ! Chiar și când l-am recitit. Nu-mi place, mă atinge direct, mă scoate din toropeala călduță. Incizie precisă, chirurgicală dar fără anestezie. Felicitări ! Ai trecut în grupa mare și trebuie să ți-o asumi ! Nu mai e cale de întoarcere…
In ce ma priveste este evident ca „Romania” nu este un concept abstract in articolul Cristinei ci este strict legat de oamenii care se afla acolo. Eu inteleg mesajul Cristinei, foarte simplificat, astfel: „Dragi romani ramasi in Romania, intelegeti voi ca exista si o alta lume, de la care merita invatat ceva? Noi purtam un oarecare regret in suflet pentru ca a trebuit sa plecam pentru a ne realiza, dar voi, cei care ati ramas (eroic, cf. „Dana”) veti intelege vreodata ca nu va dorim raul ci vrem doar sa impartasim cu voi o experienta de viata care nu poate decat sa va fie benefica?”
Desigur, e o interpretare personala, subiectiva. Admit ca exista multe, multe alte interpretari.
Este adevarat,si eu am fost socata cand s-au publicat rezultatele provizorii ale recensamantului
din Romania si am aflat ca numarul locuitorilor a scazut la 19 milioane.Dar cauzele sunt multiple
si precis se vor face studii asupra acestora.Si chiar daca dorinta de emigrare a compatriotilor
nostrii a contribuit la scaderea numarului locuitorilor este bine ca exista dreptul de a calatori,
de a te stabili acolo unde doresti;ca este posibil ca tinerii sa faca studii in strainatate, sa
cunoasca si alte moduri de-a trai,ca isi pot valorifica aptitudinile.
„este bine ca exista dreptul de a calatori,
de a te stabili acolo unde doresti;ca este posibil ca tinerii sa faca studii in strainatate, sa
cunoasca si alte moduri de-a trai,ca isi pot valorifica aptitudinile.”
Da,d-na Precup,este bine,dar binele aceasta il avem de 22 ani.
Ce nu s-a schimbat prea mult este modul in care este tratata populatia,partea majoritara care este buna din 4-4 ani pe post de masina de vot.Pe urma se termina orice interes din partea celor alesi.Poti sa vezi la tot pasul niste lucruri de care speram sa scapam in acesti ani,dar degeaba.
Si nu se explica toate problemele cu lipsa de bani,la multe din ele ar fi necesar numai un pic mai multa atentie.
Si aceasta este un motiv pt.plecarea multora,speranta sa poata trai mai demn.
Indraznesc sa il felicit pe Dl Kovacs Jozsef pentru ecoul sau in general si pentru ultimele doua linii ale ecoului domniei sale in special:
„Si nu se explica toate problemele cu lipsa de bani,la multe din ele ar fi necesar numai un pic mai multa atentie.
Si aceasta este un motiv pt.plecarea multora,speranta sa poata trai mai demn.”
Intr-adevar, desi aceasta idee era prezenta oarecum (cel putin eu i-am simtit prezenta) in articolul Dnei C. Dobrin, Dl Kovacs Jozsef a formulat-o in modul cel mai clar si explicit cu putiinta. O mare parte dintre cei care au emigrat nu au facut-o din cauza banilor. Nici pe de parte. Au zis NU intr-un moment in care demnitatea, morala, decenta umana devenisera in mod clar notiuni iluzorii. Continuau sa existe in „carti frumoase” dar nicidecum in viata reala. Personal, facand parte din categoria celor care s-au „auto-exmatriculat” din acest motiv, ajunsesem in anii 95 sa imi pot permite o cina decenta in oras dar…sa o las in farfurie si sa plec fiindca nu suportam ambianta. Stiu, este un exemplu simplu si „trivial”. Imi permiteam sa cumpar un bilet de tren pe ruta Galati-Bucuresti, dar cat de mult imi doream sa fi putut merge pe jos! Doar asa, sa nu vad controlorul marlan si corupt, sa nu vad „baietii destepti” care intindeau spaga cu maini slinoase si putind a mahorca si trascau ieftin. Sa nu vad si/sau aud „gospodinele” grase si incrancenate carand in papornitele lor cu rafie rate sau gaini si discutand „Lasa mama, sa fie liniste la noi in tara cu domnu’ iliescu, bine ca au venit minerii dragutii sa faca ordine – tata veto, eu chiar le-am dus o sunculita cu o palinca buna, saracii cum munceste ei pentru noi!”.
Da, stateam cu bani in buzunar (nu multi, nu ma plimbam in jeepuri printre caini vagabonzi, dar puteam plati o cina) dar ajunsesem in punctul in care banii nu imi mai puteau asigura o existenta decenta, echilibrata. Fiindca pentru a face ceva cu banii, trebuia sa poti iesi din propria biblioteca, sa traversezi strada populata de maidanezi si posesori de Mercedes E imbracati in tricouri… si sa …cumperi ceva.
La un moment dat (punctul critic), nu mai puteam iesi cu placere din casa decat ca sa cumpar tigari, apa minerala si o supa „la plic” Knorr. Vedeam, statistic vorbind aceleasi majoritate si nu o mai suportam. Pentru ca acestei majoritati ii lipsea ceva esential mie, mai esential decat aerul: demnitate, normalitate, decenta.
Va multumesc inca o data stimate Dle Kovacs Jozsef.
PS: Acum fac calatorii lungi cu trenul (uneori chiar pana in Tomsk sau Novosibirsk) si…ador sa iau cina in restaurante. Probabil ca m-am „vindecat”. Sau poate unii vor spune ca m-am „banalizat”.
Articolul Dnei Cristina Dobrin a deschis pentru mine o „cutie a Pandorei”, fiindca citindu-l mi-a retrezit amintiri, senzatii, trairi pe care din comoditate si oarece egoism specific spetei umane le voiam complet uitate si „neutralizate”. In plus, articolul Dnei Dobrin m-a invitat sa reconsider, reinterpretez parte din aceste amintiri …la rece. Stiu, este o terapie oarecum neplacuta, dar efectele sale pot fi benefice. Evocand ceea ce s-a petrecut, probabil ca ne eliberam de proprii „monstri”, invatam sa ii acceptam ca un fel de parte a unei memorii latente. Deci da, subscriu ideii promovate de acest articol si reiterate de ecoul Dlui Stefan Maier mai sus.
Voi relata saptamana viitoare ceva despre o alta fateta a „plecarii”, cea a „cercetatorilor” plecati si …”dorinta” autoritatilor de a ii „reintegra” in sistem. Vazuta din perspectiva mea desigur si … a catorva „oficiali” (nume importante, nu pot sa spui, parol!) pe val in anii de gratie 2003-2004 (chiar inainte de „faimoasele” alegeri).
Drept bonus, voi reproduce in acest articol si opinia acelorasi „persoane importante” asupra unei alte categorii de „plecati”: muncitorii romani din Israel. Ma voi stradui sa ma limitez la o relatare „la rece”, lasandu-va dreptul si privilegiul de a judeca spusele acestor fosti (sau poate viitori?) „alesi” ai poporului relativ la problema…..”Emigranții: Ne va regreta România vreodată?”
Dana,
Imi permit, in calitate de „sot al sotiei sale”, sa iti adresez citeva rinduri.
Ma voi limita la a discuta punctajul sotului, educatia sotului in Romania si unele din miturile pe care le amintesti, incercind sa fac o diferenta intre Romania ca si tara si oamenii care traiesc sau au trait in ea, din propriul meu punct de vedere.
Un singur lucru vreau sa spun despre articolul scris de Cristina: este o experienta si o relatare personala, in jurul unui eveniment negru pentru oamenii din Romania, care a avut o influenta in viata ei si a altora, si care eveniment ea si-a permis si a dorit sa il readuca in atentia cititorilor acestei publicatii .
Ar trebui sa raspund in ordinea cronologica a comentariilor postate, dar incerc sa le adresez ca un intreg.
Educatia. Noi o dezbatem in familie de cind ma stiu. Parintii mei sunt amindoi profesori, iar acum Cristina si cu mine suntem si noi parintii a doi copii, educatia lor fiind un „subiect du jour”.
Educatia mea, asa cum o vad eu, nu am primit-o de la Romania, ca si tara, si nu sistemul educational din Romania m-a educat si invatat, ci un grup de oameni: PARINTI, bunici si o serie de profesori, exceptii ale sistemului.
Ei nu m-au pus sa invat pe de rost comentariile la treapta 1, nu mi-au dat 4 la matematica in liceu pentru ca nu eram de acord ca minus 12x/4 nu e plus 3x la patrat in acceptiunea politrucului devenit professor si nu stiam pe de rost teorema lui Jordan in anul 1 la calculatoare in traducerea agramatei profesoare.
Ei au facut altceva: m-au pus sa gindesc, cu capul meu.
Parintii mei au facut si altceva: mi-au deschis mintea prin ceea ce mi-au oferit si si-au concentrat eforturile numai pe educatia mea. M-au invatat ca exista altceva decit “sistemul” si am invatat sa navighez in jurul lui.
Parintii mei m-au pus sa invat limbi straine, de la virsta de 2 ani, cu o batrina doamna care tinea o micro-gradinita acasa. Da, nu am fost la gradinita de stat, si am invatat limba germana in loc de asta. Intre timp, bunicii imi citeau Faust si pe La Bruyere.
M-au dat la scoala germana, ca sa invat limba in continuare si apoi mi-au trintit in brate carti si in limba engleza, cind eram in gimnaziu. Apoi mi-au dat sa citesc carti, interzise unele, sa inteleg ce pot eu cu mintea mea din ceea ce exista in lumea asta: Solzhenitsyn si Orwell, ca sa ii enumeram pe unii.
In liceu am invatat, din nou, in afara scolii, matematica si fizica de la doi profesori care m-au facut simplu doar sa inteleg si sa lucrez singur.
In facultate, alti profesori mi-au dat originalul unor cursuri de specialitate in engleza, si le-am citit asa, nu in limba romana din care se preda la curs.
Asa am invatat. Multa materie din sistemul scolastic si greoi din Romania a folosit in afara tarii unui singur lucru: asa de mult ne-am obisnuit, si Cristina si eu sa invatam carti intregi la diverse materii ca nu ne mai sperie nimic cind avem de invatat. Cristina stie, are o a doua licenta in Canada.
Dar ce ne-au invatat parintii si pe Cristina si pe mine: trebuie sa avem atitudinea potrivita in orice am face in viata si trebuie sa reusim singuri in lume. Ma indoiesc ca Romania ne-a deschis in cale aceste lucruri.
Vroiam sa ajung la puncte si la Canada: limbile straine si diploma ne-au adus ca si familie la punctajul necesar si la statutul de resident al Canadei. Acesta e doar inceputul, pentru ca apoi intervine participarea in noua societate, unde a venit testul.
Cu toate ca totul era nou pentru noi, prima zi in Canada ne-a dat senzatia ca am ajuns acasa,
din cauza ca societatea e normala, iar omul de pe strada e deschis si nu vrea de la tine decit o parere sincera, nu un cliseu invatat si repetat, cu care sa ai grija sa “nu fii luat la ochi”.
In firme, cu toate ca suntem emigranti, ce ne-a dus la pozitiile pe care le avem e in primul rind atitudinea deschisa si onesta, si dorinta de a munci cinstit. Simplu, nu-I asa? Dintr-o data tot ceea ce am invatat acasa si era anormal acolo a devenit normal aici.
Regasesti pe undeva contributia Romaniei la ceea ce suntem? Mi-e cam greu sa cred. Dar regasesc ceea ce m-au invatat oameni din Romania.
Dan
P.S. Mi-am permis sa ma refer la ceea ce au scris Petru si Teodor in comentariile lor.
Dna Dana, ziceam eu ca nu mai vin pe aici, dar cind am citit afirmatile dv. am simtit nevoia sa intervin.
1. Apartament cu 4 camere si rata de 120 de lei? Eu plateam, imi amintesc, pentru un apartament de 3 camere o rata de 750 de lei plus 1100 rata la avans. Am putut sa pun jos numai 20000 pentru un apartament de 157000 iar rata totala era de 1850 lei pe luna. Nici chiria pentru un apartament de doua camere nu era 120 de lei.
2. Salarile in Romania erau absolut mizerabile. Un televizor alb negru costa un salariu mediu lunar si jumatate. O masina, 50 de salarii lunare. Mincarea, desi scumpa, nu se gasea si trebuia cumparata la preturi de specula (si mai scumpe). Daca nu cistigai ceva bani „pe linga salariu” nu te puteai descurca.
3. Chiar de la lansare, pretul Daciei 1300 a fost de 63500. Cu toate abtzibildurile, te costa 100 000 si stateai la coada pentru ea.
4. Sucesele romanesti profesionale au inceput de prin 2005. In 2000 salariul mediu pe economie era inca de 100 de $. Tinerii de la 1990 devenisera cam maturi pe la 2005. Sa astepti vreo cinshpe ani sa se schimbe in bine numai ca sa constati ca deja ai imbatrinit, nu mi se pare o solutie. Mai bine emigrezi. Iar profesionalizarea tinerilor de azi s-a facut datorita contactului cu mediul de afaceri de tip occidental.
Datorita acestor observatii si nu numai, cred ca sinteti de fapt un propagandist pentru regimul trecut.
Domnule Popescu,
Ati trecut un examen de maturitate din punctul meu de vedere – nu pentru cele ce spuneti, cu care sunt intamplator 100% de acord – ci pentru faptul ca ati revenit. S-ar putea sa fim in dezacord in viitor, si dv. sa aveti dreptate. Voi scoate palaria. De data asta o scot pentru revenirea dv. Important este sa intelegem cu totii ca adevarul se naste din opiniile noastre imperfecte, aduse impreuna cu buna credinta aparata de legi exterioare – pe care tot noi le facem, dar sunt publice.
Domnule Dobrin (si ceilalti, precum si „Domnule sau Doamna” Burghelea & Clej),
Nu am sa raspund la toate acuzele si insinuarile care mi s-au adus, precum si la interpretarile eronate ale mesajelor mele.
Un lucru e de spus cu prioritate: afirmati ca „incercati sa faceti o diferenta intre Romania ca si tara si oamenii care traiesc sau au trait in ea”. BINGO! Exact asta era si argumentul meu: Romania ca entitate abstracta nu exista. Romania, la fel ca si Canada, Botswana sau Burkina Fasso, este suma oamenilor care o compun. De acolo pornisem si eu, si nu ati facut decit sa intariti argumentele mele.
Educatia – vad ca multi s-au impiedicat in tema asta: da, oricit va nemultumeste amintirea asta, in Romania educatia a fost gratuita (da, se plateau taxe, dar taxe se platesc si in tarile unde educatia NU e gratuita). Desigur ca am invatat papagaliceste comentarii la romana (si inca am cosmaruri ca trebuie iar sa dau Bacalaureatul si trebuie sa invat despre pasoptisti si Vacaresti), dar in acelasi timp educatia reala (matematica, fizica, chimia) era mult peste nivelul la ce se facea in alte tari (cel putin in experienta mea, cu un Liceu de Mate-Fizica la activ). Fara falsa modestie, nu am avut nevoie de meditatii particulare la limbi straine, le-am invatat de la profesorii din scoala, suficient de bine cit sa iau scoruri mari la TOEFL, IELTS, GRE si sa fiu acceptata la studii postgraduale in strainatate. Cum spuneti si Dvs, am avut sansa unor profesori deosebiti (repet: educatia mea e rezultatul intilnirilor cu niste profesori deosebiti, care m-au format, dincolo de limitarile sistemului, profesori care si ei fac parte din conceptul de „Romania”)
De acord cu toti cei care spun ca educatia nu ne-a incurajat sa fim independenti, sa gindim cu propria minte, sa fim individualitati distincte. Ei si? Asta e ceva care e mult mai probabil sa se invete din familie – personalitatea cred ca e mai mult rezultatul familiei si al anturajului, decit al scolii. M-a iritat si ma irita inca atitudinea de tip „Asa te invata la scoala?” sau „Las’ ca o sa invete asta de la scoala”. Mi se pare o naivitate sa asteptam ca scoala sa fie catalizatorul creativitatii si individualitatii in rindul copiilor, eventual sa se ocupe sa ii creeze o personalitate, ca parintii sint prea ocupati pentru asta. Studii facute in US – vezi Freakonomics (Levitt and Dubner) sau Outliers (Gladwell) arata ca succesul in viata (si chiar IQ-ul) e mult mai dependent de factorii familiali (de ex: cite carti exista in biblioteca de acasa, cit se preocupa parintii – nu scoala- de a observa si incuraja talentele copilului, cite ore de „repetitii” se fac) decit de scolile la care merge kinderul. Am dat exemple americane, ca sa nu fiu acuzata din nou de pseudo-comunism. Ma tem ca daca faceti niste random surveys prin scoli (de stat) americane, germane, englezesti, veti gasi si acolo multi copii fara personalitate, care se organizeaza in gasti in jurul unui leader de opinie, care sint Goths, Emo, skinheads sau nu stiu ce mai e la moda azi, din simplul fapt ca trebuie sa se asocieze unui grup, nu pentru ca ii da personalitatea afara din casa. Asa ca, din nou, sa nu mitizam.
Sigur ca regret ca nu am avut mai multa libertate in scoala, mai multe posibilitati sa ne exprimam, mai mult focus pe problematizare, nu pe invatat pe de rost, dar tind sa cred (poate naiv), ca „gindul este liber”, nu poate fi cu adevarat oprit. Si am amintiri foarte clare ale unor discutii destul de „politically incorrect” din anii comunismului in orele de Istorie, Franceza, Filosofie, etc.
Inca o chestie legata de educatie, de data asta din zilele noastre: am observat, atit in clasa mijlocie din Romania, cit si intre emigrantii romani cu copii, o adevarata obsesie pentru „supra-educarea” copilului, in sensul de a satisface ambitii nemasurate ale parintilor: copilul trebuie sa invete n limbi straine, sa faca pian, balet, inot, karate si tenis. O spun cu toata responsabilitatea, mi se pare oribila aceasta inversunare a parintilor in „educarea” (as spune mai degraba „torturarea”) copiilor cu forta, pentru a-si compensa vechi frustrari din vremurile comuniste. Timpul va spune daca am avut dreptate. Probabil se pregateste o generatie de adulti lipsiti de o copilarie autentica, unde totul a fost programat si din nou, adevarata creativitate a fost inlocuita de planificari si „expected milestones” pe care copilul trebuie sa le bifeze.
Legat de salariile si preturile dinainte de 1989. M-am nascut citiva ani dupa celebrul Decret (si am apucat sa termin liceul dupa 1989). Sincer, nu imi amintesc cu precizie preturile si salariile de atunci. Cifrele pe care le-am mentionat nu sint din documente, ci le-am obtinut pe baza a ceea ce se numeste „istorie orala”, tehnica la moda in antropologie si cercetarea istorica (adica mergem pe teren si ii intrebam pe oameni ce isi amintesc, constienti fiind de marja de eroare a amintirii). Am mentionat valorile respective in bona fide, pe baza amintirilor parintilor mei. Ma bucur ca domnul Popescu contribuie cu input-ul si amintirile lui. Am cunoscuti sociologi si antropologi care sint interesati de acest gen de informatie.
„Eroismul”. Nu am afirmat ca cine a ramas in RO este un erou, aveti probleme cu logica. Am afirmat ca nu vad nimic eroic in destinele celor care au plecat. As mai adauga si nu ii vad deloc indreptatiti pe emigranti sa foloseasca un ton „patronising” a propos de Romania. Da, si pe mine ma irita in fiecare an vacanta de Craciun in Romania, pentru motive care merg de la programul indigest de la televizor pina la omniprezentul cenusiu al strazilor, de la excesul de luminite de Craciun in paralel cu saracia din sate. Cu toate astea, nu mi se pare ca am dreptul sa imi asum rolul de Mesia, sau sa ma erijez in persoana nemultumita de performanta rudei mai sarace. Prietenii si familia mea sint si ei constienti de mizeria din Romania, dar au motivele lor pentru care ramin acolo. Nu cred ca am dreptul sa le scot ochii si sa ii dispretuiesc – schimbarea nu depinde decit infinitesimal de ei, si, asa cum am mai spus-o, multi dintre ei chiar sint motoare ale schimbarii, in limitele in care pot.
Cam asta e, cred ca am epuizat subiectul, si nu mai am nimic de adaugat.
Remarc in primul rand infatilismul adresarii persoanei care se ascunde in continuare sub aliasul „Dana” si nu are curajul sa-si dezvaluie identitatea – Cristina Dobrin, Teodor Burghelea si Petru Clej sunt persoane reale, nu imagini virtuale.
In continuare remarc caracterul reactiv („defensive”) al remarcilor acestei persoane, care dupa ce a atacat cu agresivitate se vede pusa un defensiva.
Macar bine ca a abandonat gogomania cu „baby boom” datorat cresterii nivelului de trai.
Acesta e genul de oameni a caror prezenta in Romania a contribuit la decizia de a parasi tara in care m-am nascut.
Imi aduc aminte de un editorial publicat in vitriolicul cotidian FSN AZI in vara lui 1990 scris de un individ in urma unei discutii private cu mine, in care-i spusesem ca sunt extrem de dezamagit, chiar deprimat in urma evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990. Ideea editorialului era: du-te de aici, Romania nu are nevoie de oameni ca tine. Exact acelasi lucru razbate din comentariile persoanei „Dana”, cu diferenta ca acum este „N-avem nevoie de opiniile voastre, ale celor care ati parasit („tradat”) tara.
Domnule Clej,
De data asta ma adresez direct dumneavoastra, si recunosc, fara legatura directa cu articolul.
Nu mi se pare nici ca am ‘atacat cu agresivitate’, nici ca ‘replic in defensiva’. Spre deosebire de Dumneavoastra, am capacitatea de a asculta si a ma gindi constructiv la ceea ce au spus preopinentii. Dumneavoastra insa, in ciuda pretinselor aere anti-comuniste, afisati o atitudine in cel mai pur stil proletcultist, de tip „cine nu e cu noi, e impotriva noastra”.
Parerea mea (si stiu ca nu e o parere originala, am intilnit-o de multe ori pe ACUM), este ca ‘ecourile’ Dumneavoastra fac in mod sistematic un mare deserviciu revistei ACUM – si contrazic exact platforma acesteia, care pretindea, din cite retin, un dialog civilizat si urban. In mesajele dumneavoastra nu reusesc sa decelez decit o imensa frustrare si un spirit critic gratuit, borderline cu isteria. Dupa cum va recomanda cineva in trecut, va sfatuiesc din cind in cind sa luati cite un Xanax/Prozac inainte de a va sufleca minecile in scopul de a comenta opinii contrare dumneavoastra (eventual cresteti dozele, daca deja sinteti sub medicatie). Mai apoi, din faptul ca ati absolvit in 1982, deduc ca aveti o virsta respectabila. Ar fi timpul deci sa acceptati ca nu toata lumea este obligata sa va impartaseasca parerile, si sa invatati conceptele de comunicare, dialog, negociere, compromis. Procesul acesta se numeste „maturizare”.
Iar daca tot acest circ pe care il faceti pe ACUM are doar scopul de a creste audienta si traficul, atunci imi pare rau ca aveti atit de putina incredere in revista pe care o editati, incit va simtiti nevoit sa recurgeti la asemenea tehnici jalnice de „jurnalism”.
(Putin imi pasa daca cenzurati mesajul asta, as fi multumita doar cu faptul ca il cititi. Si nu, nu am sa va dau satisfactia de a spune „nu mai revin pe ACUM, pina aici”. Voi reveni, exact pentru ca, in ciuda a ceea ce s-ar putea sa credeti, ACUM nu este egal doar cu Petru Clej. Ah, v-am necajit cu afirmatia asta? Imi pare rau)
Doamna sau Domnule Dana,
Intai sa clarificam un lucru o data pentru totdeauna. Daca va asteptati la o formula de adresare corecta, trebuie sa semnati cu un nume corect si sa va asumati responsabilitatea celor scrise. Atat timp cat semnati Dana (eu de fapt m-am gandit imediat la Dana International – Viva la Diva!) deci sunteti nu o persoana reala ci o umbra a netului, nu ma simt dator sa aleg o formula de adresare serioasa.
Dar, back to business.
(1) „Desigur ca am invatat papagaliceste comentarii la romana (si inca am cosmaruri ca trebuie iar sa dau Bacalaureatul si trebuie sa invat despre pasoptisti si Vacaresti), dar in acelasi timp educatia reala (matematica, fizica, chimia) era mult peste nivelul la ce se facea in alte tari (cel putin in experienta mea, cu un Liceu de Mate-Fizica la activ)”
Buun, aveti si dumneavoastra cosmaruri cand va amintiti de „cumplitul mestesug de tampenii” al invatatului pe dinafara…Ne apropriem de un punct comun…dar mai avem pana la el. Fiindca in continuare aruncati iar cliseul ca „educatia reala (matematica, fizica, chimia) era mult peste nivelul la ce se facea in alte tari (cel putin in experienta mea, cu un Liceu de Mate-Fizica la activ)”.
Va dezamagesc poate dar nu este deloc asa. Si va spun fiindca am predat in Universitati straine (de exemplu intre 2005-2008 am predat la University of British Columbia, Vancouver BC ecuatii diferentiale, Calculus, Structuri Algebrice etc.) si eram in contact permanent cu olimpicii de liceu (noi pregateam subiectele de la Olimpiade Si Concursuri si tot noi ii pregateam in mod benevol). In grupele specializate pe Matematica, elevii erau foarte buni chiar stralucitori: multi dintre ei studiaza acum la Harvard, Cornell, Berkeley, MIT etc. Si au ajuns acolo fara sa faca „Mate-Fizica” cu dumneavoastra in clasa, va asigur. Deci, renuntati la acest mit urban, fiindca este doar un mit care nu are nici o acoperire atunci cand analizam la rece de exemplu starea jalnica a cercetarii romanesti.
Singura diferenta, in schimb, este ca NU toata lumea este obligata in lumea occidentala sa invete dupa acelasi sablon si sa obtina cu totii performante la „Mate”. Acolo, inca din liceu, elevii sunt indrumati sa isi urmeze/exprime propriile pasiuni si sa evolueze in mod armonios in functie de ele.
Nu sunt sigur ca intelegeti diferenta.
(2) „Sincer, nu imi amintesc cu precizie preturile si salariile de atunci. Cifrele pe care le-am mentionat nu sint din documente, ci le-am obtinut pe baza a ceea ce se numeste “istorie orala”, tehnica la moda in antropologie si cercetarea istorica (adica mergem pe teren si ii intrebam pe oameni ce isi amintesc, constienti fiind de marja de eroare a amintirii).”
Deci, admiteti in sfarsit ca vorbiti dupa ureche. Pai cum sa nu? Nu este acesta sportul national? Bravos natiune!
(3) „As mai adauga si nu ii vad deloc indreptatiti pe emigranti sa foloseasca un ton “patronising” a propos de Romania. Da, si pe mine ma irita in fiecare an vacanta de Craciun in Romania, pentru motive care merg de la programul indigest de la televizor pina la omniprezentul cenusiu al strazilor, de la excesul de luminite de Craciun in paralel cu saracia din sate. Cu toate astea, nu mi se pare ca am dreptul sa imi asum rolul de Mesia, sau sa ma erijez in persoana nemultumita de performanta rudei mai sarace.”
Nimeni nu a folosit un ton „patronising”, habar nu am de unde ati scos-o! Este cumva manifestarea unor …”mici” complexe de inferioritate? Daca va irita si pe dvs. cateva lucruri (la televizor), de ce nu militati pentru o mentalitate noua chiar si „imprumutata” de la altii care traiesc in locuri in care nu ii irita mai nimic? Si cu „Mesia” de unde ati scos-o? Nu realizati ca este o mare gogomanie? A impartasi impresii despre o alta mentalitate nu inseamna a te erija in Mesia, Budha sau Brahma. Inseamna doar a milita pentru o schimbare in bine, doar atat. Deasemenea, tot o gogomanie este chestia cu „ruda saraca”. Nimeni nu a discutat aici de rude bogate sau rude sarace. Ci numai de o mentalitate normala si una falimentara. Si, in plus, va asigur ca nu suntem deloc rude.
(4) „Cam asta e, cred ca am epuizat subiectul, si nu mai am nimic de adaugat.”
Nici aici nu sunt de acord cu dvs. Nu ati epuizat subiectul fiindca nici macar nu l-ati abordat inca in mod correct. Formularea „nu mai am nimic de spus” este deasemenea incorecta fiindca, in ciuda pleiadei dumneavoastra de ecouri, nu ati avut nimic concludent de spus de la bun inceput. Deci adverbul de mod „mai” nu are ce cauta in citatul de mai sus.
Teodor Burghelea
Apropo de conflictele de interfata dintre ,,fostii” si actualii romani (ele apar si la alte popoare) ma intreb daca nu exista vreo lege matematica si formula magica care sa descrie cum este limitata posibilitatea transferului de informatie utila (bidirectionala, sa ne intelegem). Pentru ca tema asta, dupa 22 ani pare a deveni permanenta.
In alte medii, e normal sa mergi la un medic care sa te informeze (el, si nu invers) ca suferi de ceva ce nu aveai habar fara ca sa te revolti. Medicul poate fi si el la randul lui pacientul altui medic. Un fotbalist strain, sau un arbitru, este primit cu bratele deschise in echipa si in el isi pun sperantele si suporterii.
Cand vorbim de interfata dintre cei ramasi si cei emigrati sau dintre generatii, lucrurile se schimba. Apar suspiciunile de aroganta, tendinta de a critica pentru a te pune in evidenta, refuzul unor sfaturi practice. Asta vara am trecut cu un proiect amplu de urbanism al carui scop era sa taie un nod gordian pe la arhitect sef. Fara sa rasfoiasca macar o pagina, cu sila politicoasa a replicat ca solutii din astea a mai vazut. Sigur, nimic nu e nou sub soare si nu aveam pretentia ca vin cu ceva de pe Planeta Marte. Dar daca e asa, de ce au trecut doua decenii si nodul gordian cu pricina continua sa desparta doua zone ale respectivei urbe? Proiectul era rodul muncii pe teren de 6 luni a doi studenti suedezi si a fost cotat la maxim de o comisie internationala la examenul de diploma. Proiectul fusese intocmit cu o seriozitate patimasa, nu era joaca (dar nici bazat pe idei 100% nemaivazute – asa ceva nu exista), iar fostii studenti au acum functii de sefi de proiect la birouri prestigioase de arhitectura intr-o capitala a lumii. Culmea, la aceste birouri vin si clienti din Rusia, Romania, Turcia sa comande lucrari. Care a fost castigul de a refuza o discutie de zece minute pe marginea unei propuneri? Probabil ca daca prin absurd solutia ar fi fost 100% originala, ar fi trecut la raspunsul standard B ,,daca e asa de buna, de ce nu au propus-o si altii?”.
Personal imi recunosc pacatele. La inceput, imediat dupa ’90 am fost lipsit de tact cand in entuziasmul meu naiv dadeam sfaturi de sus. Nu veneam doar dintr-un loc unde sfaturile se dadeau numai de sus in jos? Mi s-a raspuns cu raceala pe care o meritam. Dar trecand deceniile, sfaturile care purtau si pecetea nerabdarii de a vedea rezultate au primit girul unor prorociri. Unii dintre interlocutorii mei au lasat-o mai moale cu raceala. Au schimbat chiar placa: facem bani acasa in tara si ne desfatam in concedii in Europa, impacand si capra si varza mi-au explicat.
Revenind dupa aceasta divagatie poate ca trebuie sa ne resemnam cu ideea ca randamentul unui anumit tip de comunicatie nu poate depasi un anumit prag. Simtim asta de pe ambele parti ale interfetei (ma feresc sa o numesc bariera, ea avand caracterului unei membrane de transfer selectiv dar nu si controlabil) dar suntem neputinciosi. Oricat de mieroase, binevoitoare si diplomatice ar fi abordarile sau oricat de transante, mesajul nu trece.
Descrierea corecta a acestui tip de mecanisme de interblocaj de care ne lovim necesita stapanirea unor cunostinte de antropologie, sociologie, psihologie, filosofie, istorie, istoria religiilor, praxiologie plus o pozitie suficient de detasata (pentru a te situa undeva in afara scolilor si curentelor). La scoala comunista am invatat istorie manipulata (cu parfum nationalist) si filosofie marxista. Vina imi apartine in egala masura. Nu era interzis sa ii caut pe cont propriu pe Platon, Hegel, Hume si toti ceilalti dar imi lipsea oricum inspiratia, spiritul optimist curajul (increderea in sine) necesare unei abordari integraliste.
As vrea sa mai adaug ceva, inspirat din niste comentarii la articol.
Mi-am reconsiderat fata de notiunea de succes personal, ,,realizare personala” cum se numea. Recunosc, poate fi numai din cauza ca strugurii pot fi acri.
In Romania, in functie si de mediul in care cresteai, era o turbare a succesului. Te realizai sau daca nu acceptai sa fii un sclav. Era mesajul primit in copilarie. Cultul performantei apare in mod diferit. Il au si americanii iar suedezii parca au opusul acestui cult.
Oricum, pentru cineva care a trait o viata umila, saltul la o munca la cules capsune intr-o lume ca respecta mai mult individul este un succes (personal, ce-i drept). Omul cu pricina este eroul lui insusi si de multe ori al familiei care asteapta acasa.
Supravietuirea de la an la an, cand altii de langa tine au disparut (unora le-a lipsit inteligenta de a supravietui) este si ea un succes. Cei care se apropie nevatamati la capatul drumului sunt niste indivizi de succes.
De aici pana la betia eroismului, de care Dana se detaseaza (,,nu vad nimic eroic in destinele celor care au plecat”), nu e decat un pas.
As propune sa fim mai intelegatori unii cu altii: cu totii vrem sa salvam lumea (si pe noi insine), sau macar sa ajungem in decembrie la Primaria din Stockholm sa ne ridicam premiul, dar nu tuturor ne va fi dat.
Un profesionist, Alain De Botton, si-a dat silinta sa scrie o carte despre dimesiunile amploarea esecului personal: The Pleasures and Sorrows of Work. Cartea lui ii scuza pe cei care nu vor apuca sa fie eroi.
Emigrare,migrare,reintoarcere ?
Randurile personale a lui Cristina,comentatiile si dialogul pornit, (dialog care la un moment dat a deviat de la idea initiala) ma duc inapoi in Romania anilor 70. Student, (cu bursa), caminul studentesc, prietenii, Bega ,muntii,zapada
In anul patru de facultate ,am inceput sa pregatesc lucrarea de diploma: am ales indrumatorul/coordinator, am ales subiectul, indrumatorul a ramas in Germania!
Am ales alt subiect, alt indrumator (pasionat inotator- a traversat Dunarea..)
Alt subiect, alt coordinator, a plecat la un congres…
Inainte de a alege un alt subiect l-am intrebat pe prof.Grivu daca nu intentioneaza sa participe la un congres peste hotare…(Lucrarea am terminat-o si prof .Grivu a scris o carte care s-a bazat pe testele pshihologice dezbatute in teza)
Anii 70 au fost anii in care multi (si buni) din facultate (facultatea de Medicina Timisoara) au ales drumul strainatatii (prof de anatomie, mai multi de la fiziopatologie,chirurgie, medicala, studenti…) Colegi de an au luat cursuri intensive de inot (noaptea ,in Bega,trupul uns cu ulei, infasurati in nailon, noi pe malul Begheului cu biciclete- exercitiu pentru Dunare…)
Am vazut un film in care prizonierii(de razboi) au construit un planor sa poata evada! Mult timp am cautat sa aflam cum se construieste un avion…(Doru Lambridis a gasit o motoreta Carpati…) Boby Suciu a renuntat in ultimul moment (a fugit dupa 3 ani prin Bulgaria-Turcia-Grecia!)
Roly a ajuns in Germania in costumul elegant + papion si pantofi de lac –ocazia de a fugi a aparut cand era la o nunta!
Altii au ramas…
Eu nu am fugit…Eu am plecat, dupa terminarea facultatii (vandut/cumparat-este un alt subiect). Am plecat din Romania lasand in urma parintii, stiind unde vreau sa ajung!
Prietenii (care au ramas) ne-au condus la avion (unii veseli –cei care stiau ca in curand ne vor urma,unii tristi –care stiau ca vor ramane!)
Daca regret plecarea? NU!
Daca Romania regreta plecarea mea/noastra ? Nu stiu!
Suntem un grup de prieteni (40-50),prieteni din Romania studenteasca, am plecat in aceeasi perioada din Romania,si in aceleasi conditii! Nu consider plecarea noastra ca emigrare ! Noi ne-am reintors acasa (scriu ce scriu si de fiecare data ajung la acelasi cuvant-acasa) Cativa dintre noi ( de fapt, trei )au plecat mai departe ,insa stirile pe care-i intereseaza sunt stirile de „acasa”(nu din Elvetia ,Canada…) (am dreptate, Misu? )
Ce am lasat in urma ?
Ce am luat cu noi?
Ani de zile ne-am gandit cum o sa fie si ce o sa fie (incercand sa lasam trecutul si preocupati de prezent, nestiind ce ne asteapta in viitor) Copii fiind, varsta de 30 de ani ni se parea o varsta avansata ,50 de ani batrani,80 de ani nu se luau in considerare
Incet incet incepem sa ne gandim la ce a fost ,cum a fost (probabil ca trecutul este departe si viitorul cu surprize e langa noi), !Copiii incep sa-si gaseasca locul si noi incepem sa traim prezentul preocupati de trecut si de ce ne asteapta in viitor (tineri nu v-om fi!)
Copilaria,scoala,facultate,tineretea si maturitatea ,plecarea, adaptarea la un sistem de viata nou si atit de deosebit de ceea ce am cunoscut inainte, construirea familiei ,un conglomerat de amintiri care se amesteca unele cu altele !
Prieteni din copilarie , prieteni din studentie, prieteni din trecut, prieteni din prezent, amintiri vechi,amintiri comune!
O5/06/1949 Copilaria,adolescenta – Beius,Stana de Vale,studentia Timisoara, Borsec- Aura, nunta la Sinagoga Mare,medic stomatolog- Rosia,Pitesti, acte depuse ,pregatiri, prelucrari si discutii,griji, frica, demisia ,excursie Maramures-cerga ,Macabi Tel-Aviv-Dinamo la Bucuresti, sectia de pasapoarte Bucuresti,ultimul revelion in Romania, zbor Tarom, Aura varsa totul, am ajuns-07/01/1977
-Cateva randuri: la 27 de ani am ajuns acasa!
Ce am lasat?
Parinti tristi,tara trista,iarna trista, prieteni tristi (care raman) prieteni veseli (care pleaca) profiterol,canasta, Casa Universitarilor,Sorin cu opaite ,libraria Sadoveanu, consignatia, anticariat, Obor, piata din Beius, tort maresal, fratii Chivu, d-na Weinstein, cravate, tramvai!
Am lasat „blatul”din tramvai,” nasul” din tren (intr-o vara am facut turul Romaniei cu trenul si cu”iama nene”: 2 saptamani=100 de lei!)
Am lasat in urma „bulaul” de la scoala de ofiteri Focsani (daca va intereseaza pot sa povestesc,nu este secret militar)
Am lasat muntii ,potecile,pesteri, ,am lasat zapada si brazii ,manastirile ascunse in paduri…
Am lasat pachetele de Kent (pe care le-am primit si pe care le-am dat mai departe), palinca din pivnita, care era folosita ca „valuta forte”, tovarasul „militist”care te oprea pe sosea si buletinul (cu 25 de lei inauntru) care provoca salutul de ramas bun…(Cu cativa ani in urma prin anii 95-97 am fost cu niste prieteni in Romania.La iesire din tara,in trenul din Oradea,au venit sa ne controleze actele si bagajele. Dupa cateva momente de „discutii” mi-am adus aminte de „buletin”(10 dolari )si totul a fost in regula! Mi-am permis sa fac remarca „Am crezut ca lucrurile s-au schimbat in Romania!” Rasunsul: „Domnul meu ,d-apoi multe s-or fi schimbat in Romania, oamenii nu…” a ramas intiparit in memorie!)
Ce am lasat?
Copilaria vesela, „capitanul Val Vartej”, Tandarica ,televizor (pe atunci se transmitea si fotbal si handbal, Iolanda Balas 1.91cm la inaltime, Cristian Topescu,) teatrul cu actorii foarte buni , Romania trista, cenusie cu oameni care nu se uitau in ochii tai, cu oameni care zambeau pe ascunselea (sau in fata televizorului cand M Crisan mai aparea…)
Ce am luat cu noi?
Eu am luat-o pe Aura si o treime din Dalit(Aura era insarcinata in luna a treia, nimeni nu stia!) ,am luat speranta si dorinta de a realiza,de a construi, dorinta de a ajunge acasa !
Am luat totul in suflet si in valize rosii (chinezesti). Multe lucruri au ramas ascunse, preocupati fiind de prezent si viitorul necunoscut !Ani de zile nu am vorbit de trecut , preocupat fiind de viitor!
(Dar asta e alt subiect !)
Stefan Israel (este numele adevarat)
Nu in ultimul rand…
M-au pasionat mai mult cele povestite de Cristina in acest articol decat relatarea in sine a istoriei cu Decretul. E drept, cei tineri ar trebui sa stie dar pentru mine care am trait epoca, este un subiect la care prefer sa nu ma gandesc.
Prin 85´, ca in tot deceniul, numit in bataie de joc Epoca Luminilor, starea tuturor romanilor devenise incordata (cu exceptiile de rigoare).
Imi aduc aminte o vizita la Spitalul Judetean la vreme de noapte cu nevasta-mea, victima unei ,,banale” crize de piatra – daca nu esti avizat urli de durere. Primirea rece si derutata a personalului care a inceput sa ne trimeata de la unul la altul pe coridoarele imensei cladiri. O femeie la urgente era o pacoste.
Tot atunci, pe la sfarsitul iernii, cand se astepta ,,pornirea circulatiei” sotia unei cunostinte (si ea si sotul medici) a facut o infectie din cauza unui avort provocat. Situatia era ingrijoratoare, dar au taraganat asteptand sa se dea drumul la circulatie sa poata ajunge cu masina proprie la un medic in capitala (trenurile erau groaznice – se mergea pe intuneric si in frig ca afara). Asteptarea s-a soldat cu moartea subite a bietei femei in floarea varstei (cam 30 de ani) si a succesului (apropo de succes). Decretelul a tras-o dupa el in mormant.
Intamplarea facea ca personal aveam o pozitie buna (ambii ingineri in familie, salariul era de 3000 lei – 1/2 kg cafea la negru era 800 lei – si bine chivernisit, cu vesnicul sprijin al parintilor, ajungea – magazinele goale ajutau si ele bugetul personal) dar cele doua intamplari de mai sus mi-au transmis un semnal clar ,,aici NU esti in siguranta!”.
Umilintele pe care le intalneai la tot pasul (barmanul care imi vindea in scarba o punguta de bomboane mi se adresa cu ,,Baietica”, doamna de la Aprozar ne ameninta cu militia daca mai alegem din legume) nu se mai cuantifica. Eu le-am evaluat la pret mare in timp ce pentru altii, chiar in aceleasi vremuri, ele erau doar ,,fleacuri”.
Doamna Dana,
Nu vreau sa fiu sexist, dar ma adresez cu „Doamna” fara echivoc deoarece aveti, pe alocuri, exprimari tipic feminine. Nu voi intra in detalii, dar eu nu am dubii privind combinatia dv. cromozomiala – desi, precum stiti mai bine decat mine, ati preferat sa nu-mi trimiteti CV-ul despre care ati afirmat ca il veti trimite in caz ca vi se solicita pe canal privat. Nu ma surprinde ca nu l-ati trimis deoarece aveti inteligenta de a va proteja identitatea, evitand in acest fel ridicolul in care v-ati afla fata de prieteni reali care ar vedea aici elucubratiile dv. comunistoide.
Comunistoide, si am sa va explic pe scurt, de ce retorica dv. este viciata de aceasta maladie (de care se scapa cu oarece efort – vedeti eu nu recurg la recomandari din domenii cum ar fi psihiatria, la care nu ma pricep (unde am mai vazut acest gen de mahalagism intelectual care trimite la medicamente psihotropice?))
Un discurs comunistoid:
– Nu tine seama de ceea ce spune interlocutorul, atribuindu-i intentii pe care nu le are (se poate analiza si se vor gasi cel putin 5 exemple in interventiile de pana acum);
– Afirma contrariul: adica ar fi dat deosebita atentie (zambet amar);
– Adauga argumente „dupa ureche” (apoi vine cu explicatia folclorului, desi ca misune asumata este aceea de a „desfiinta mituri”) – vezi cel cu preturile;
– Schimba subiectul pe teritorii pe care se simte confortabil desi n-au legatura cu tema (realizarile deosebite ale celor „ramasi”);
– Comuta pe atacuri personale cand argumentele ii sunt desfiintate.
Confirm cele spuse de Petru ca din cauza unor persoane ca dv. am ales si eu sa parasesc Romania. Din pacate iata, nu ati preferat sa ramaneti acolo deci e un bun semnal de alarma pentru noi toti cei plecati: atentie la „Romania” pe care o luati cu voi, oriunde ati fi.
Domnule sau doamna care semnati „Dana” deoarece nu aveti curajul sa va devoalati identitatea,
Nu mai are rost sa va dau raspuns, au facut-o colegii mei care au desfiintat si ultimele vestigii de credibilitate pe care le mai aveati.
Acest comentariu este un atac josnic la persoana, prin care v-ati dat definitiv arama pe fata.
Cat despre revista ACUM, preocuparea dumneavoastra ma duce cu gandul la proverbul romanesc „cainele moare de drum si prostul de grija altuia”.
Pot sa spun cu certitudine ca oameni ca dumneavoastra sunt intr-o minoritate printre cititorii revistei ACUM, aproape 19000 in luna ianuarie. Exista o majoritate tacuta care apreciaza ce facem noi aici, la ACUM, altfel ne-ar abandona. Mai bine examinati-va comportamentul si nu mai puneti mana pe bolovan cand sunteti departe de a fi neprihanita.
Si a propos, le-am spus-o si altora: fitilele pe care le bagati sunt fasaite din start: suntem solidari unul cu celalalt la revista ACUM.
Imi cer scuze ca am uitat sa mai precizez o caracteristica a discursului comunistoid: el este presarat din abundenta cu ingredientul „eu stiu mai bine”.
Nu in ultimul rand, Dana, referinta facuta la asa-zisele deservicii pe care le-ar aduce Petru Clej revistei.
Simplificand, nu am decat atat de spus: Revista ACUM, al carei director fondator sunt, nu se adreseaza celor carora schimbarea retoricii lui Petru Clej le-ar aduce mari servicii. Atata este de simplu!
Prin ultimul sau ecou, persoana ce semneaza „Dana” si-a dat in totalitate arama pe fata (daca mai era nevoie). In momentul in care afirmatiile sale au fost demontate in mod „matematic” de un numar considerabil de comentatori (deci nu numai Petre Clej), recurge la ultima „arma” din recuzita: un „mesaj personal” adresat Dlui P. Clej – de fapt un atac josnic („Dupa cum va recomanda cineva in trecut, va sfatuiesc din cind in cind sa luati cite un Xanax/Prozac”). Ceea ce refuza sa inteleaga aceasta persoana este ca Dl. Clej a fost doar una din persoanele ce i-au demontat ecourile gaunoase si malitioase si ca aceste opinii nu sunt „coordonate” de vreo „monstruoasa coalitie” prezidata de Petre Clej. Este pur si simplu vorba de persoane diferite, scriind din diverse colturi ale lumii, persoane ce au poate doar un singur lucru in comun: o doza suficienta de normalitate si decenta pe care incearca sa o impartaseasca cu altii. Doar atat.
Dupa care urmeaza insinuarea vadit rau voitoare:
„Iar daca tot acest circ pe care il faceti pe ACUM are doar scopul de a creste audienta si traficul, atunci imi pare rau ca aveti atit de putina incredere in revista pe care o editati, incit va simtiti nevoit sa recurgeti la asemenea tehnici jalnice de “journalism”.”
Desi nu fac parte din echipa editoriala ACUM fiind doar un simplu autor de ecouri si in mod pur ocazional autor de articole va pot spune ca ceea ce am inteles eu din linia editoriala a revistei ACUM nu are nimic de a face cu vreo dorinta „artificiala” de a creste audienta/traficul. Este mult mai simplu. Personal (deci nu generalizez) vad i ACUM doar dorinta unei tranzitii catre normalitate. O banala normalitate. Pe care multi o asteapta (poate chiar fara a-si da seama) de vreo douzeci si’ de ani.
Incheiati:
„Voi reveni, exact pentru ca, in ciuda a ceea ce s-ar putea sa credeti, ACUM nu este egal doar cu Petru Clej. Ah, v-am necajit cu afirmatia asta?”
Desigur, reveniti. Dar, cel putin in ceea ce ma priveste, atat timp cat nu evoluati si nu va schimbati „registrul”, veti primi acelasi tratament din partea mea. Viva la Diva!
In sfarsit scrieti ceva adevarat: „ACUM nu este egal doar cu Petru Clej”. Intr-adevar ACUM reprezinta pentru mine suma unor contributii/opinii de multe ori incomplete, de multe ori doar partial riguroase dar din a caror mediere statistica rezulta in final ceva unic in presa de limba romana. ACUM reprezinta pentru mine suma algebrica (asta fiindca ati fost la Mate-Fizica si erati buna la carte) a contributiilor, opiniilor, trairilor, amintirilor, memoriilor a zeci de colaboratori imprastiati in toate colturile lumii. Si fiindca o suma alegebrica contine atat termeni pozitivi cat si termeni negativi, pentru a ajunge la un rezultat pozitiv, incercam sa filtram termenii negativi pe cat putem. Dl. Clej reprezinta doar un termen al sumei algebrice, nu rezultatul sumei algebrice. Dumneavoastra reprezentati pentru moment doar un termen negativ ce tocmai a fost eliminat din suma algebrica prin ecourile de mai sus. Mai aveti totusi o sansa: sa descoperiti inmultirea cu -1.
Teodor Burghelea
M-ai impresionat foarte mult. Este impresionant pentru ca este scris fara patima, lucid si fara resentimente pentru ceea ce s-a intamplat. Ma consider privilegiata deoarece prima parte a povestirii mi-ai destainuit-o intr-o noapte, atunci cand ai venit la Bucuresti si ai stat la mine. Imi amintesc ca vorbeam pe intuneric si ai spus ca vrei sa-mi destainui ceva foarte important. Te-am ascultat cu rasuflarea taiata, mintea mea era aburita de somn si m-am trezit dimineata intrebandu-ma daca e adevarat sau am visat.
Articolul este foarte bun, are forta. Are darul de a dezmorti mintea si constiinta.
Nu avem voie sa judecam pe nimeni pentru drumul ales. Fiecare dintre noi are o poveste, un destin.
Felicitari si celor care au avut taria sa zboare spre necunoscut acceptand toate neajusurile, dar si celor care au ales sa ramana, sa lupte, sa fie invingatori si sa nu ii invidieze pe cei care au plecat.
„Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”, spune proorocul David.
Ina
As dori in primul rand sa o felicit pe Cristina pentru sensibilitatea si emotia articolului – tulburatoare dezvaluiri.
Am inceput sa citesc cu mult interes povestea si replicile, pana cand,totul s-a transformat intr-o polemica intre emigranti (in majoritate). De ce nu ma mir? In Spania unde traiesc, degetele de la o mana sunt prea multe ca sa imi pot numara prietenii romani. E nevoie sa va povestesc de ce?
Nu-i nimic, mi-am facut alti prieteni, dar nu cu aceeasi usurinta si inocenta cu care i-am facut pe cei care i-am lasat in Romania si pe care ii regret si care ma regreta cu certitudine, la fel cum regret ca a trebuit sa parasesc o frumusete si o bogatie de tara doar pentru ca niciodata nu am simtit ca sunt parte din aceasta societate. Banuiesc ca e chestiune de adaptabilitate, dar eu deja am luat aceasta decizie pentru ca viata trece intr-un moment si eu nu am timp sa astept ca societatea sa se schimbe conform gusturilor mele, asa ca am mers eu la o societate care e mai aproape de ceea ce eu cred ca e normal.
Cand dupa „revolutie” Silviu Brucan a declarat ca romanilor le trebuiesc cam 10 ani sa-si revina, am fost foarte revoltata, dar se vede treaba ca le trebuiesc mult mai multi ani si asta tocmai datorita educatiei limitate si plina de dogme din epoca socialista si a intereselor politicienilor romani.
Educatia sexuala, referindu-ma la parintii Cristinei face parte tot din aceasta educatie (asta era tabu pe vremea raposatului), care ar putea inlocui traumaticele consecinte ale unui avort cu folosirea nenumaratelor mijloace contraceptive. Asa ca parintii Cristinei sunt doar victime ale regimului si nu ar trebui judecati cu atata asprime.
Revenind la titlul povestii Cristinei, cred ca majoritatea celor care au emigrat (ca o recunosc sau nu) si-au pus macar odata in viata problema daca tara lor nu-i regreta. Si daca va amintiti, s-a facut o timida incercare (acum vreo doi-trei ani)de a rechema romanii acasa pe baza unor promisiuni, dar cred ca totul a fost urmare a unor presiuni din partea Italiei si Spaniei invadate de romani si mai putin romani. Dar practi, clasa politica romaneasca este constienta ca o persoana care a vazut odata cum se poate trai normal, e mult mai greu de manipulat, asa ca nu are nici un interes sa-i regrete pe cei care au plecat. Totul e chestiune de interes.
Probabil veti spune: „Cei odata emigrati oricum nu se mai intorc”, uite ca nu e chiar asa. La primirea cetateniei spaniole, m-i s-a pus in vedere ca trebuie sa renunt la cetatenia romana pentru ca nu pot avea dubla cetatenie a doua state din Uniunea Europeana. Eu am renuntat la cetateania romana, chestie care costa 800 de euro, dar majoritatea romanilor la care li se cere sa renunte, o refuza pe cea spaniola in favoarea cetateniei romane, deci spera sa se reintoarca intr-o zi. Asta pentru ca oricat de departe ar fi, tendinta generala (cu exceptiile de rigoare) este de a se intoarce intr-o zi la radacini.
De aici vine intrebarea care deja este retorica, daca cineva ne regreta acolo unde ne-am nascut.
Fiecare emigrant are povestea lui si sunt sigura ca cele mai multe sunt foarte interesante, cea a Cristinei este una deosebita si emotionanta si e pacat ca in loc sa o povesteasca pe a ei, Dana se preocupa sa-i rapeasca protagonismul Cristinei „aruncand cu pietre”. Vorba cantecului: sunt balcanic, gelos si invidios….
Fiecare dintre noi a trecut prin infinite incercari inainte de a se acomoda la un alt tip de societate, avand familia si prietenii departe, asa ca va doresc la toti sa va mearga bine, oriunde ati fi.
Dlui Vlad Iliescu care afirma ca:
„Asta-i una din legendele urbane demna de “Amintiri din epoca de aur” a lui Mungiu.”
La mijlocul anilor ’70 eram tineri casatoriti. Fetita noatra a venit pe lume la scurt timp si cum eram tinara, fara experienta, singura intr-un mic oras de provincie unde exista o mare unitate militara la care sotul meu era ofiter, nu am vrut imediat un al doilea copil, dar cum nu puteai gasi nici un fel de protectie pentru mine sau sot, am constatat la citeva luni de la nasterea fetitei ca sint din nou insarcinata.
Si atunci au inceput cosmarurile: ma descurcam greu cu un copil mic, neobisnuita sa spal, calc, gatesc , curat prin casa si alte asemenea lucruri, pe care nu le-am facut la mama acasa(venind din Bucuresti si crescuta in cu totul alte conditii). Deci amindoi (sotul meu si cu mine) am inceput sa ne interesam cum pot avea un avort clandestin. Prin cunostinte am gasit pe cineva intr-un oras vecin care provoca pierderea sarcinei. Am plecat acolo si m-am expus unui tratament barbaric, o provocare empirica cu riscuri pentru sanatatea mea, o experienta care era sa ma coste viata. Dupa 3 saptamini de la provocarea avortului un rest de placenta ramas a declansat o hemoragie violenta. Am ajuns la spital in mijlocul noptii tremurind de frica, palida si aproape neputind sa ma tin pe picioare, slabita si ametita din cauza pierderii mari de singe. Doctorita de garda, suparata ca i-am stricat somnul la 2 dimineata a inceput sa tipe: ”Sigur, toate va scobiti si apoi veniti la noi sa va salvam” dar din fericire nu a vazut nici o urma de avort si atunci a decis ca a fost o pierdere spontana de sarcina. Am fost pusa pe transfuzie si perfuzie si a doua zi am fost dusa la sala de operatie – acolo am avut un avort facut pe viu – nu s-a dat nici un anestezic sau cel putin un calmant. Totul a durat aproape 15 min. care mi s-au parut ore.
Dupa ce treci prin toate astea devii aproape frigida la gindul ca istoria se va repeata.
La inceputul anilor 80 lucram la un institut de proiectari in acelasi oras de provincie. Intr-o dimineata, in birouri s-au perindat doi „tovarasi”: un reprezentant al biroului Personal si un politruc de la comitetul de partid. Au adunat toate femeile – pasamite la o sedinta speciala intr-o cladire din vecinatate – totul a fost ciudat pentru ca institutul ocupa o cladire intreaga pe 7 nivele unde erau si citeva sali de sedinte. Prezenta era obligatorie, strigindu-se fiecare persoana dupa o lista dinainte pregatita. Cind am ajuns in ‘sala de sedinta’ din cladirea invecinata, am constatat ca era un dispensar improvizat si un doctor asistat de doua surori a inceput un control ginecologic pentru a constata daca este vreo femeie insarcinata care nu a declarat inca sarcina. Controlul era rudimentar, in conditii si mai rudimentare. Auzisem despre asemena ‘raiduri’ in fabrici dar niciodata intr-un institut de proiectari.
Dintre multele amintiri ramase din vremea ceausista, ‘decretul’ este cea care mi-a lasat gustul cel mai amar – mi-a afectat tineretea, casatoria si mi-a anihilat orice dorinta de a mai avea un copil.
O singurà remarcà: Dana ( care nu-si dà numele întreg, e dreptul ei) are în multe privinte dreptate. Si mai ales când se simte jignità de tonul d-lui Petru Clej.Iatà cà si pe mine (si-mi dau numele întreg) m-a enervat de multe ori: si tonul si întreaga atitudine a d-sale.
D.Tepeneag
Stimate Domnule Dumitru Tepeneag,
Nu stiu cum simte Dl Petru Clej, dar mie chiar imi pare rau ca v-ati enervat…Pai chiar asa sa ne enervam din cauza unui ton care ni se pare jignitor numai fiindca ne sunt demontate argumentele…?
Dar ca sa ma intelegeti mai bine, va invit politicos si pe un ton super conciliant sa parcurgem impreuna un mic exercitiu lexical in ceea ce priveste cuvantul „jignire” (si celelalte cuvinte din aceeasi familie: a jigni, jignit, jignita etc.)
De exemplu, daca, vazand ca v-ati enervat (dupa cum scrieti mai sus) eu v-as raspunde facand un copy paste din mesajul persoanei „Dana” catre Petru Clej, ar trebuie sa scriu (citez deci):
“Dupa cum va recomanda cineva in trecut, va sfatuiesc din cind in cind sa luati cite un Xanax/Prozac”
atunci s’ar chema ca v-am jignit.
Dar eu nu va pot scrie asa ceva , fiindca sunteti deja enervat si fiindca pe mine nu ma cheama „Dana”.
Deci, in prima parte a lectiei am vazut ca propozitia citata mai sus este o jignire.
Acum, pentru ca lectia noastra sa fie completa si pentru a aprofunda impreuna termenu „jigni”, va exemplific si o propozitie ce nu are nimic de a face cu termenul pe care il studiem.
Ecoul dumneavoastra, distinse domn, nu are nici o legatura cu articolul in cauza si, daca doriti sa transmiteti un mesaj personal Dlui Petru Clej indraznesc, politicos, sa gasiti o alta modalitate.
In speranta ca enervarea dumneavoastra a trecut,
Teodor I. Burghelea
Un exemplu al dezumanizarii in Epoca de Aur.
Era in 1984. Aveam nevoie de o semnatura/parafa medicala pe o fisa,in vederea plecarii intr-o tabara de vara. Am mers cu mama la dispensarul din cartier. Doctorita de servici de indata ce a pus ochii pe mama a tipat la ea „dumneata cand ai avut ultimul control ginecologic?” Mama, luata prin surprindere, a balbait ceva neinteles. Avea atunci 60 de ani. Doctorita a continuat „ei, uite, nu semnez nimic pana nu te duci dumneata fain frumos si iti faci controlul ginecologic. Fata asteapta aici.” M-am uitat la mama mea adoptiva, care umilita, tremurand de suparare, a executat „ordinul”. S-a intors dupa cateva ore, timp in care inima mea sangera. Nu intelesesem mult din cele ce s-au intamplat, dar momentul acela de umilinta nu il voi uita niciodata. Abia dupa ce am ajuns acasa mama mi-a povestit cu lacrimi in ochi prin ce treceau femeile in acea Epoca de Aur!
Probabil Romania nu ii va regreta pe Decreteii care au parasit tara, dar generatia a treia, prezenta si viitoare, cu siguranta o (va) face si numai pentru ca emigrantii au diminuat numarul contribuabililor la bugetul casei de pensii si a celei de asigurari de sanatate…Pe de alta parte, tocmai aceasta generatie (a parintilor si fratlor mai mari) i-a dezamagit pe Decretei, prin incapacitatea de a gestiona profitabil (pentru toata societatea) economia si politica Romaniei, in ultimii 22 de ani.
Asta-i bună și pentru amnezicii care vorbesc de „mituri urbane”.
Dnei Raluca Georgescu care afirma ca:
„Dlui Vlad Iliescu care afirma ca:
“Asta-i una din legendele urbane demna de “Amintiri din epoca de au”
Citatul din textul original:
“În plus, femeile erau supuse regulat unor controale ginecologice, în vederea depistării unei posibile sarcini sau avort, ….
Daca dvs ati avut ghinionul de a fi supusa unui asemena abuz o data, nu inseamna ca „femeile erau supuse regulat…”, mitul la cre m-am referit. Asta nu va face experienta traita mai putin ilegala, regretabila sau traumatizanta.
Cit priveste „…educația sexuală a fost total interzisă” se intimpla ca in liceul pe care l-am urmat ni s-au dat asemenea lectii. Sa cred cumva ca directiunea sa-si fi luat raspunderea a face ceva interzis? In amfiteatru, in plina zi, iar surorile sau ce functii or fi avind cele ce ne-au vorbit nu pareau nici aduse cu forta, nici agenti imperialisti ventiti sa saboteze regimul. Evident ca prelegerile erau destul de sumare (mai mult din motive de mentalitate a societii la cea vreme decit dintr-un plan diabolic al regimului de a ne vedea toate colegele cu burta la gura), dar in acei ani educatia sexuala nici prin marele vest nu era ceva prea des intilnit.
Va rog nu-mi luati tonul ironic drept atac personal. Trebuie insa sa patram proportiile, chiar si cind nu ajuta punctului nostru de vedere in etichetarea unui grup, popor, regim, etc.
Domnule Iliescu, dumneavoastră sunteți un fel de Gică Contra, un avocat al regimului comunist, doar ca s-o faceți pe interesantul?
Domnule Vlad Iliescu,
Din dorinta oarecum tipic „mioritica” de a va contrazice (las’ ca stiu eu mai bine), comiteti o eroare flagranta scriind:
„Daca dvs ati avut ghinionul de a fi supusa unui asemena abuz o data, nu inseamna ca “femeile erau supuse regulat…””
Chiar daca nu toate femeile au avut nesansa de a cadea pe mainile unui macelar clandestin pentru un avort ilegal, interdictia contraceptiei si a avortului se referea la TOATE femeile cu exceptia, desigur, a femeilor/ amantelor demnitarilor comunisti. Deci, aceasta stare de lucruri era ea insasi dezumanizatoare (femeile si cuplurile nu aveau dreptul de a isi organiza viata intima asa cum doresc) si inacceptabila chiar fara a se ajunge pe masa de operatie. Dar ma tem ca nu veti intelege ce am scris. Nu cumva sunteti si un pic … nostalgic, nu numai „Gica Contra”?
Dle Vlad Iliescu,
Ati putea sa impartasiti cu noi, cititorii, numele liceului pe care l-ati urmat si anul in care ati primit lectiile de educatie sexuala despre care pomeniti in comentariul dvs?
Doamna Dobrin,
Ma tem ca asteptati degeaba o clarificare din partea Dlui Vlad Iliescu. Domnia sa vorbeste in spiritul mioritic (stiu eu mai bine, ca mi-a spus mie o pasarica, n-am ce demonstra. Daca ma insel, „I take it all back”.
Domnule Vlad Iliescu,
As zice ca insistenta d-voastra de a delimita strict dimensiunile abuzurilor comuniste din Romania asupra individului e demna de o cauza mai buna. E drept, exigentele stiintifice impun sa indici intotdeauna la ,,cate amoebe pe mm cub” se refera un anumit studiu sau informatie.
In cazul de fata, ,,amoebele” se nimeresc a fi sotii (sau iubite) fiice sau mame. O dimensiune in plus. Bineinteles, acesta nu e un argument impotriva rigorii stiintifice. Dar intra in ecuatie.
Vorbind de mediu, lichidul in care se deplasau monocelularele, acesta, in cadrul Societatii Socialiste Multilateral Dezvoltate, are caracteristici pe care le omiteti. In privinta predictibilitatii lui, i se aplica principiul superpozitiei: atunci cand credeai ca il ai mai mult sub control, tocmai atunci el se volatiliza. Concret. In deceniul ,,Luminii Negre” legile importante erau ,,la secret”. Nu te puteai duce pur si simplu la biblioteca sa ceri Buletinul oficial XX. Aplicarea legilor si ,,liniilor partidului” era haotica. Ea diferea de regiunea geografica si de bunul plac al celui care trebuia sa aplice ceva (de la asistenta medicala, sau, de ce nu, chiar portarul institutiei, pana la Prim Secretar).
Un alt element era acela ca informatiile erau intentionat ambigue despre cum trebuia sa functioneze societatea, condimentate cu zvonuri, unele continand amenintari. Scopul era de a ne simti intimidati pentru a ne taia cheful de razvratire. Dezinformarea era metoda de lucru, situatie in care este inevitabil ca vorbind despre acea perioada sa nu creem mituri.
Imi pare rau, dar dupa siguranta cu care va pronuntati despre acea perioada, dand impresia ca ea nu v-a afectat prea mult, trebuie sa fiti ori prea tanar ori sa fi fost direct parte a Sistemului. Ori pasiva (adica nu trageati foloase, nu aveati idealuri legate de el dar il acceptati – categoria idiotilor utili) ori activa.
Interventiile dumneavoastra, desi cat se poate de corecte, au un iz subtil de lipsa a decentei. Poate ca e doar un reflex inconstient, conditionat de o empatie mai slaba manifestata prin dezinvoltura cu care va desolidarizati de dragul corectitudinii stiintifice.
In anii ’80, o ruda din Germania mi-a facut o vizita, venind cu trenul. A adus cu ea, in afara de cadouri, unele lucruri pe care i le cerusera apropiatii din tara. Printre altele, medicamente de toate felurile, care nu se gaseau in Romania: pentru inima, pentru circulatie cerebrala, etc. Printre cutiile de medicamente erau si anticonceptionale. Nici un moment nu s-a gandit ca acestea ar fi fost interzise, asa ca la vama, cand medicul care controla, alaturi de vames, calatorii din tren, a intrebat daca are medicamente, ea a raspuns ca are.
Medicul a intrebat mai departe:
-ce fel de medicamente?
-pentru inima, pentru circulatie…
-Bine, bine, a spus medicul, numai anticonceptionale sa nu aveti.
la care ea s-a inrosit si si-a intors privirea catre poseta deschisa, de unde iesea la vedere cutia cu anticonceptionale.
Iar medicul, iesind din compartiment razand, i s-a adresat vamesului:
-ai vazut ce s-a rusinat domnisoara?
Pentru d-l Vlad Iliescu.
Este adevarat ca si la liceul unde am invatat eu a venit, la un moment dat, o echipa sa ne faca educatie sexuala. Ne-a separat in doua sali. Intr-o sala fetele, in alta – baietii. Nu stiu ce le-a spus baietilor, dar noua ne-a spus ca nu e nimic rau in a ramane gravida, ca nimeni nu ne va da afara din scoala pentru asta, ba chiar vom fi felicitate. Nu stiu daca urmare a acestei „educatii sexuale”, in ultima clasa de liceu am avut 3 colege gravide, dintre care una a pierdut Bacalaureatul pentru ca nascuse de cateva zile si nu s-a putut prezenta la examen.
Cristina,felicitari pentru articol! Este foarte bine scris si se vede ca ai talent literar. Trebuie sa recunosc ca am fost furata de poveste si de calitatea scrierii. Din pacate povestea ta nu este unica.Povestea ta este povestea noastra.Multi dintre noi ne identificam cu parti ale povestirii tale.Mi a facut placere sa citesc articolul si sunt curioasa sa citesc alte postari pe care le ai.
Un articol zguduitor. Mi-a placut foarte mult… la modul in care mi-a placut „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, filmul lui Cristian Mungiu, castigatorul trofeului Palme d’Or. Felicitari Cristina!
>Cristina Dobrin: (9-2-2012 la 09:24)
Era in 1984. Aveam nevoie de o semnatura/parafa medicala pe o fisa,in vederea plecarii intr-o tabara de vara. Am mers cu mama la dispensarul din cartier. Doctorita de servici de indata ce a pus ochii pe mama a tipat la ea “dumneata cand ai avut ultimul control ginecologic?” Mama, luata prin surprindere, a balbait ceva neinteles. Avea atunci 60 de ani. Doctorita a continuat “ei, uite, nu semnez nimic pana nu te duci dumneata fain frumos si iti faci controlul ginecologic. Fata asteapta aici.” M-am uitat la mama mea adoptiva, care umilita, tremurand de suparare, a executat “ordinul”.<
Evident, unei persoane de 60 de ani decretul nu i se aplica, ca sa nu mai vorbesc si de sansele practic zero de mai face copii. Nu toti doctorii sint genii, e adevarat, dar e greu de crezut ca respectiva doctorita sa nu fi stiut asta. Sinteti sigura ca a consultat-o pe mama dvs pentru a descoperi daca este gravida? Sau poate, dupa cum recomanda medicina in toate tarile civilizate, e bine ca femeile sa aibe un control ginecologic priodic si doctorita, intr-un stil ca total nepoliticos si intimidant (cel putin asa reiesa din descrierea dvs), i-a facut poate mamei un serviciu? Apropos, de cind nu mai fuses mama dvs la control ginecologic? La virsta aceea se recomanda a-l face o data la doi ani.
>Cristina Dobrin: (10-2-2012 la 07:55)
Dle Vlad Iliescu,
Ati putea sa impartasiti cu noi, cititorii, numele liceului pe care l-ati urmat si anul in care ati primit lectiile de educatie sexuala despre care pomeniti in comentariul dvs?<
Nu. Dar va pot vinde CV-ul complet. Accept orce carte de credit.
Daca imi permiteti, as dori sa fac o oferta pentru acest CV.
Conform uzantelor de business din toate tarile civilizate, presupun ca autenticitatea documentului si continutul pot fi independent verificate.
Cu respect.
Dle Vlad Iliescu (sper ca nu aveti nici o legatura cu “cucuveaua de la Cotroceni”)
Mi-e greu sa intru in jocul dumneavoastra dar hai, treaca de la mine. Daca asa veti intelege macar ceva din comentariul pe care l-am scris referitor la DEZUMANIZAREA din Epoca de Aur, merita efortul.
Indiferent de scopul controlului ginecologic in cazul descris, dezumanizarea rezulta din modul de adresare, din folosirea pozitiei (functiei) in care se afla acea “dezumanizata” (doctorita refuz sa o mai numesc), fortand mana unei femei intalnite pentru prima data, aratand ca face “ce vrea muschii ei” doar pentru ca poate si asa vrea ea.
Nu are rost sa va demontez comentariul cuvant cu cuvant, pentru ca ar fi o pierdere de vreme si pentru mine si pentru alti cititori. Probabil dvs aveti destul timp la dispozitie sa va permiteti sa scrieti astfel de comentarii inteligente.
Va multumesc din suflet pentru grija pe care o aratati fata de mama acum, dupa 28 de ani de la incidentul descris, prin intrebarea pe care o puneti in final. Daca mama ar mai fi printre noi (a parasit aceasta lume in 2003), cu siguranta i-ar face o deosebita placere sa va dea un raspuns precis, pentru linistea dumneavoastra personala.
Incep sa inclin sa cred ca ati fost unul din medicii “dezumanizati” in acea perioada de trista amintire. Prea le stiti pe toate! Asa ca, va rog sa va pastrati CV-ul pe care il “oferiti” cu atata darnicie. Nici daca l-ati da pe degeaba si nu l-as accepta. Bazandu-ma doar pe comentariile dvs la acest articol, mi-am facut deja o parere suficienta pentru a refuza angajarea dvs pe orice fel de pozitie…
Subiectul acesta „CV”-ul se incheie aici. Nu vor mai fi acceptate noi comentarii pe tema respectiva.
D-l Iliescu, daca hartia pe care este printat nu este prea tare… stiti ce aveti de facut cu CV-ul dv.
Buna ziua, sunt Elena Mitrofan, locuiesc in Deva dar sunt din Orastie. Vroaim doar sa va transmit ca am citit articolul intitulat Emigranții: Ne va regreta România vreodată? si m-a rascolit, desi nu fac parte din generatia decreteilor, (1975) sau cel putin am fost un copil dorit. PArintii mei sunt in Orastie, eu urmeaza sa vin in Mtl in cateva luni. Foarte frumos scris articolul, din nou, m-a impresionat si infiorat.
Mult succes in continuare si multe salutari din Orastie,chiar daca nu e un oras cu amintiri dragi…
prof. Elena Mitrofan
draga si mult apreciata d-na.CRISTINA DOBRIN ,citind odisea d-voastre , mi-am dat seama ce-a pierdut ROMANIA , PRIN LEGALIZAREA UNOR REGULAMENTE DRACONICE-SPARTANE , CARE AU VADUVIT-O DE CEI MAI BUNI SI DEVOTATI FII AI EI.
Potopul de comentari la admirabilul articol ,scris
(continuare) CU MULT SI DEOSEBIT TALENT , DAU DOVADA DE STUPIDITATEA UNOR POLITICIENI , MARGINITI ,INCOMPETENTI CARE-AU AJUNS LA PUTERE FARA NICI UN FEL DE SCRUPULE MORALE SI MATERIALE . te felecit din toata inima si-ti doresc buna sanatate si curaj bine simtit , si mai bine controlat ,pentru a fi aplicat in cel mai desavarsit posibil mod .
m-ar interesa sa stiu daca numele de familie ,DOBRIN , E SI CEL AL PARINTILOR
BIOLOGICI ,SAU ADOPTAT PRIN ALIANTA ?!?
cu respect , drag si cele mai deosebite urari de bine ,al d-tale,itzhak bareket.
Stimate dle Bareket,
Va multumesc din suflet pentru comentariile dvs mult prea elogioase. In ceea ce priveste numele Dobrin, acesta este numele meu de casatorie. Numele familiei in care m-am nascut si al parintilor adoptivi a fost identic (Todorescu), datorita faptului ca tatal meu adoptiv a fost in realitate fratele bunicului meu paternal, toti avand acelasi nume de familie.
O zi frumoasa va doresc,
Cristina
Intru în această discuție cam târziu pentru că n-am apucat să citesc mai devreme articolul. Apreciez ce a scris dna Dobrin, apreciez răspunsul dlui Dobrin, și în anumite privințe, identific situațiile, le înțeleg fie din experiență personală, fie emotiv.
În aceeași măsură apreciez ecourile Danei.
Ref. Educație, Dana are dreptate. Cazul meu: Am plecat cu o diplomă de filologie (mi s-a spus că valorează cât o ceapă degerată), cu cunoștințe de franceză, engleză și rusă (era obligatorie, și mi-a folosit enorm la angajare). Am fost admisă la college cu transcriptul de la universitate, și am obținut un master degree. N-a fost ușor, dar a fost alegerea mea, să plec cu o valiză, să încep o viață nouă, să văd lumea – acesta a fost oful meu cel mare, simțeam că mă sufoc. Altfel, economic, aveam atunci mai mult decât am acum, un apartament proprietate, ceea ce nu mi-am mai putut permit aici. Dar sunt OK așa cum sunt, trăiesc o viață decentă, iar dacă mă voi reîntoarce în țară, o voi face din motive absolut personale, de familie.
Sigur, fiecare avem un destin al nostru personal. Fiecare dintre noi are motivele lui/ei personale, de ce a rămas, de ce a plecat, de ce întoarce, de nu se întoarce. Respectele mele se îndreaptă de-o potrivă și pentru o categorie, cât și pentru cealaltă.
Am citit cu atenție nepărtinitoare ecourile Danei (cu care mi-ar face plăcere să corespondez) și trebuie să recunosc că sunt de acord cu multe dintre ideile expuse acolo inteligent, articulat – chiar dacă au stîrnit ecouri nefavorabile.
We agree to disagree!