Cat de banal! Ne-am obisnuit sa trecem cu vederea peste tablitele instalate in zonele verzi, sa consideram prezenta lor o formalitate ce nu ne impiedica sa rupem o Floare, daca avem chef. Sa nu rupem Florile! Sa nu calcam pe Iarba! Indemnuri inutile, chiar daca in acelasi loc e mentionata si amenda. La urma urmei, nu dragostea fata de natura e cauza prezentei tablitelor de avertizare, ci estetica domeniului public. Totusi…
Cui ii pasa de viata Florilor? Cine isi mai aminteste ca Florile sunt vii?
Doi indragostiti, mana in mana, pe drum de munte… El se opreste, lasa rucsacul, se cocoata cativa metri si revine cu o Floricica mica si delicata, i-o daruieste iubitei. Ea il saruta, isi soptesc vorbe dulci… Dar Floarea moare… De cum e rupta, incepe sa moara. Ignorand agonia ei, cei doi indragostiti isi vad de drum, iar Floarea isi va gasi locul intr-o carte, sa le aminteasca mereu clipa de vis… Floarea, care intr-o zi insorita, a fost rupta brutal, cu o forta uriasa fata de rezistenta firavei tulpini.
Un copil traverseaza parcul in drum spre casa. Stie ca il asteapta mama, cu supa calda, cu zambetul ei minunat. Ce Floricica frumoasa! O rupe, apoi inca una, inca una… Mama primeste buchetelul, il miroase incantata, rade fericita si pune Floricelele intr-un pahar cu apa. De ce oare? Ca sa reziste mai mult, sa fie frumoase inca o zi, doua. Agonia lor, prelungita, face casa mai luminoasa. Iar a doua zi, cand copilul e la scoala, mama isi bucura privirea cu Floricelele din pahar si se gandeste cu drag la gestul lui frumos…
La un mormant, intr-un vas de sticla sau de lut, Flori de toate culorile par sa dea un strop de viata monumentului funerar. Dar nici ele nu mai sunt vii. Moartea lor nu a indurerat decat poate pe alte Flori din sera, condamnate si ele pentru zilele urmatoare, fara recurs. Flori ucise vegheaza somnul vesnic…
Fetele ciripesc vesele, se mai tin de mana, se mai lasa, ocupa tot drumul, mai e pana acasa… Una dintre ele se apleaca, rupe o Floare de pe marginea drumului, rade incantata mirosind-o, si-o aseaza in par. Alta o imita imediat, alta aduna de un buchet pe care sa si-l puna in camera, alta de o coronita, alta rupe Flori carora le smulge plictisita petalele si le arunca in drum…
Ne dichisim, plecam in vizita. Ne oprim la florarese, dam o tura pe la tarabe, alegem ce ne place, platim si stim ca buchetul va fi bine primit. Florile isi vor gasi locul in vaza mare si scumpa, unde vor agoniza pana se vor ofili si vor fi aruncate odata cu apa mirosind a putreziciune. Nici nu ne trece prin minte ca de fiecare data cand cumparam o Floare, incurajam sa fie rupta alta, care sa-i ia locul pe taraba…
Se cultiva, pe scara larga, Flori, pentru a fi rupte si comercializate. Exista metode bine studiate de a le conserva prospetimea, de a le prelungi agonia, astfel incat la vanzare sa para rupte de cinci minute… Faptul ca au fost cultivate prin efortul si pe cheltuiala noastra, face oare uciderea lor mai putin dureroasa? Avem oare dreptul de a ajuta sa apara o viata, cu unicul scop de a o stinge pentru satisfacerea unei placeri?
La urma urmei, de ce rupem Flori? De placere! Nici macar de foame! Pur si simplu, de placere! Placerea de a poseda frumosul. In vaza, intre filele unei carti, intre degete, in par, intr-un pahar cu apa… Dorim placerea de a le simti parfumul, de a ne bucura privirea cu culorile lor minunate, dorim sa transferam asupra noastra o parte din suavitatea si frumusetea lor…
Pe o Floare o doare cand e rupta? Sufera ea oare cand, intr-o lunga agonie, zace acolo unde o asezam ca sa ne facem o placere? Care este momentul exact al mortii unei Flori? Sunt intrebari pe care nici nu ni le punem.
Cind o sa intelegem gingasia florilor in mediul lor, atunci ne vom bucura de noi insine; nu le vom rupe.
Vom sti sa apreciem pe cei ce le sadesc incintindu-ne simturile; pe cei ce ne aduc o raza de lumina in viata cotidiana.
Atat de multa sensibilitate e concentrata in acest text… Incat, de nu as lasa loc ratiunii, as zice ca sunt chiar gandurile unei Flori.
O sensibilitate exprimata inclusiv prin transformarea in nume propriu al atat de „comunului” Floare…
Suntem egoisti rupand Florile; nici macar nu ne gandim la „suferinta” pe care o presupune acest fapt. Insa, nu suntem oare (si mai) egoisti atunci cand le sadim? negandindu-ne inca de pe atunci si la acest din urma moment, in care ele vor fi „rupte”?…