Un început de singurătate şi parcă plec din mine, în timp ce ideile rămân pentru o zi pe care o întâmpin cu braţele deschise către… o altă zi pe care încerc să o înţeleg. Plouă în oraşul meu, plouă în sufletul meu şiroaie de nefericire. Încerc să le pun stăvilar, dar geamătul din adânc mă devastează. Cătuşa gândului meu mă face să privesc spre cerul de unde picăturile de ploaie se amestecă cu lacrimile mele. Fluxul şi refluxul memoriei încearcă să facă ordine în golul din lumină şi urcă, dar coboară numai în mine. Cui îi pasă? Cerului, pământului, ţie? Timp rece, voci, cremene în noaptea albă a materiei.
Mă aşez în poala destinului şi îl rog să-mi spună în şoaptă ce mă aşteaptă, ce am greşit şi, unde aş putea să găsesc o mângâiere. Poate la el, poate în altă parte, poate în ceruri sau pe pământ. Îmi caut locul şi nu-l găsesc şi nu pot să mai merg. Mă împleticesc în vorbele ce mi-au fost date de un vis ireal. Îmi aşez obrazul pe un gând şi aştept cuvântul ce îmi va da puterea de a înainta. Şi… fac un pas, încerc un altul dar mă prăbuşesc în braţele lacrimilor mele, în ale cerului ce-mi dă o speranţă într-un vis real. Încă un pas, mă îmbrăţişează viitorul, mi-e dor de un nou gând şi vreau să zbor cu el, dar mă opresc cuvintele. Ce pot să fac? Tăcere cu speranţă trăiesc, poate, o efemeră clipă. De ce lacrimi când clipa e zbor ce nu poate fi uitat? Lacrimi fără lacrimi şi viaţa mea e prea scurtă pentru a încăpea într-un vis.
