Interviu cu editorul/scriitorul Dinu Virgil Ureche
M-am oprit cu gândul asupra Clujului. Oraş istoric cu aşezări fabuloase. Ca aşezare umană, oraşul are o origine veche şi cunoaşte, sub numele de Napoca, o deosebită înflorire în epoca daco-romană. Aşezare ce şi astăzi ne încântă privirile. Nu numai oraşul este minunat, ci şi oameni ce trăiesc aici.
În Cluj l-am cunoscut şi pe Dinu Virgil Ureche. Un editor devotat, dar şi un scriitor de marcă. Nu numai prozator, ci şi poet, dramaturg etc. Un om cu o personalitate minunată şi cu multă poftă de viaţă.
Mi-am permis să îl scot din micile probleme cotidiene pentru a-i lua un interviu. Este o plăcere să stai de vorbă cu Dinu Virgil Ureche, chiar dacă acest lucru a fost posibil prin intermediul internetului:
Bună ziua domnule Ureche. Mă bucur că aţi acceptat invitaţia mea. Aş vrea să discutăm despre editori şi tinerii ce doresc să se afirme, să ducă numele ţării mai departe; dar şi despre dumneavoastră ca artist.
– Mă bucur că aţi ajuns şi-n inima Ardealului, iar eu sper să vă întâmpin cu a mea (inimă) larg deschisă.
1. De când lucraţi la Editura Napoca Star?
– Colaborarea a început în anul 1998, când, ca tânăr ce se zbătea în hăţişurile interminabilelei noastre tranziţii, căutam o editură ieftină (se ştie că, în România de astăzi, rar găseşti mecena într-ale culturii) şi bună unde să-mi public una dintre cărţile mele. Dacă nu mă înşeală memoria, era a treia. Ducând lucrarea gata aranjată de către mine (terminasem, totuşi, o Facultate de Informatică, deşi gândul meu era mai mereu spre artă şi ceea ce mai rămăsese din ea în România sfârşitului de mileniu II), am fost solicitat pentru o colaborare, ce s-a dovedit, în timp, fructuoasă. Tocmai mă înscrisesem şi la Facultatea de Litere (în România, din păcate, diploma vorbeşte încă mai mult decât cunoştinţele – şi mă refer aici la bagaj şi nu la rude, prieteni etc.), aşa încât îmbinam utilul (un ban în plus unui student nu-i strică niciodată, în plus că aplicam câte ceva de pe la Facultate), cu plăcutul (poate, în adâncul sufletului meu, asta mi-a fost menirea: să făuresc cărţi). Încet-încet am „avansat“ în ierarhia firmei, aşa încât, din 2002 am devenit şi coproprietar. Lucru pe care-l fac şi astăzi, aplecat printre pagini de manuscrise.
2. Care sunt avantajele şi dezavantajele acestei meserii?
– Principalul avantaj pe care-l văd eu este lucrul cu sufletul. Îmi place să lucrez cu oamenii, şi oare unde putem fi cei mai sinceri decât în noi înşine, în singurătatea filei albe, ce-şi aşteaptă gândurile să le facă din ce în ce mai vii?! De la fiecare scriitor, mai bun sau mai slab, mai tânăr ori mai bătrân învăţ că viaţa merită trăită şi respectată aşa cum ni se dă, iar dacă mai putem s-o şi colorăm, pentru noi şi cei din jurul nostru, asta se face întru înălţare spirituală. A lucra cu caractere puternice, zburdalnice, năvalnice sau melancolice, cum sunt scriitorii, e o binecuvântare pentru care mulţumesc Cerului şi din care încerc să-mi construiesc propria-mi viaţă. Şi, ca să fiu şi pragmatic (cum stă bine unui „director“), nu pot să zic că, pentru România de astăzi, avantajul financiar nu este mai puţin lipsit de interes, aşa încât nici satisfacţiile de această natură nu sunt de neglijat, cu întreg volumul (uneori exagerat), de muncă aferent.
Dezavantajele pot fi grupate şi ele în sentimentale şi materiale. Numai că, de această dată cele de ordin material le domină şi influenţează pe primele. Trăind într-o societatea de consum încă nestructurată şi organizată după regulile unei economii de piaţă funcţionale, în care şcoala a produs pe bandă şomeri cu diplomă, constatăm că există domenii care n-au căutare sau nu au acoperire pe piaţa forţei de muncă. Aşadar, în lipsa unor librari profesionişti şi în condiţiile în care rabatul librăriilor se ridică la 40%, iar puterea de cumpărare a românilor este cea pe care o cunoaştem, când taxele şi impozitele ne sufocă efectiv, e normal cred să te doară faptul că nu poţi face prea multe pentru un tânăr sau un scriitor deja consacrat, fără să ştii că rişti publicându-l. Şi-atunci ridici din umeri, îndrumi autorul spre sponsori pe care, în cele mai multe cazuri, nu-i găseşte. E drama de-a vrea să faci ceva, dar nu ai puterea financiară necesară.
3. În lunga dumneavoastră carieră aţi întâlnit tineri talentaţi?
– Tinerii sunt talentaţi pentru că sunt tineri. Ei aduc întotdeauna un suflu nou, ei deschid porţi ce până la ei erau zăvorâte, se cred puternici, au energii nebănuite şi asta transpare şi-n scrisul lor. E minunat să-i întâlneşti, să le vezi licărul din ochi, lumina aceea a începutului… Scrisul îţi dă stare de bine profund, ştii că-l faci gratuit, în spatele ochilor care te vor citi, în cotloanele inimilor care te vor savura. Normal că sunt şi eu subiectiv. Adică tinerii care mi-au plăcut mie se poate să nu cunoască o consacrare pe care şi-o doresc şi pe care o merită. Ori, dimpotrivă. Cert este că România, în speţă Ardealul, are încă valori care aşteaptă să bată la porţile consacrării. Iar, dacă vreţi nume, o să vă dau câteva: Paul Blaj, Adrian Mihai Bumb, Cătălina Candrea, Dan Chertes, Victor Măruţoiu, Petre Simu, Oana Stoica-Mujea, Alin Tat şi alţii. E o selecţie alfabetică, poate subiectivă, însă cu certitudine vom mai auzi de ei. Au ceea ce se cheamă microbul scrisului în sânge.
4. Ştiu că editura Napoca-Star are un buget scăzut, dar cu toate astea are mult de lucru. Aş vrea să ştiu dacă credeţi că marile edituri din România ar trebui să promoveze tinerii, atât moral cât şi financiar?
– Cred că e rostul şi rolul oricărei editurii care se respectă. La noi, din păcate, prin editură se înţelege, în ziua de astăzi, mai mult o fabrică de carte, decât o rampă de lansare în lumea literelor. Publicitatea este foarte costisitoare, materialele sunt scumpe, puterea şi aplecarea spre carte sunt reduse, aşa încât toate acestea concură la un declin al culturii, o scădere a setei de spirit, în consecinţă la o oarecare degradare a societăţii. A promova moral sună bine, însă nu e destul, din păcate. Tot mai mulţi tineri aleg calea formatului electronic, mai liber, mai direct, din ce în ce mai căutat, fără norme stricte şi reguli îndrituitoare. Promovarea scriitorilor şi a culturii în genere se face, în orice ţară civilizată, de către stat şi instituţiile abilitate, chiar şi financiar. În condiţiile noastre, pentru ca lumea să se întoarcă spre carte, acest produs indispensabil spiritului ar trebui puternic susţinut de la buget. Numai că interesele sunt mereu altele, iar puţinii bani care există sunt dirijaţi pe interese, clientelă etc.
5. Ce este mai pe placul sufletului dumneavoastră: meseria de editor (contactul cu autorul) sau cea de scriitor?
– Touché! Din păcate, la mine meseria este cea de editor. Scriitura a rămas o stare, în care mă cufund uneori, din ce în ce mai rar. Cu meseria de editor trăiesc, cu starea de scriitor respir. Sunt fericit când îmi mai găsesc răgaz să scriu (în ultima vreme mai mult provocat) şi asta înseamnă, bănui, „pe placul sufletului“. Numai că, sufletul fiind în trup (cel puţin aşa se presupune), nici meseria nu-mi displace. Oricum sunt complementare. Mă bucur de litera tipărită, fie că e scrisă de mine, fie că e îngrijită de mine, fie că e doar mângâiată de ochiul şi inima mea. Îmi place să cred că ceea ce fac bucură oamenii, şi asta e cel mai important pentru mine. E ceva care vine din mine şi comunică celorlalţi stări, gânduri, idei…
6. Cititorii ar dori să ştie care este opera dumneavoastră de suflet? Cum anume vă găsiţi inspiraţia? Şi cam ce genuri de literatură preferaţi?
– Curioşi mai sunt cititorii dumneavoastră! Întrebarea (şi mă refer aici la prima) e cumva duplicitară: dacă vă referiţi la una din cărţile mele, pot să spun că încă nu mi-am scris-o pe cea care să-mi placă. Vreau să cred că, în fiecare zi, adaug o pagină la un manuscris pe care l-aş simţi într-adevăr de suflet. Dacă mă întrebaţi ce literatură prefer (şi cu ocazia asta o să vă răspund şi la ultima întrebare), răspunsul e foarte limpede: „depinde!“ Literatura, atât cea pe care o scriem, cât şi cea pe care o devorăm, este dinamică. Sunt curente, cărora ne aliniem. Sunt vremuri cărora ne supunem. Toate sunt viaţă, şi trebuie să ne bucurăm că trăim. Citesc cu plăcere poezie şi teatru. Dar şi orice îmi poate ţine trează atenţia şi interesul, prin vivacitatea şi stilul autorului. Nu sunt un împătimit al unui gen anume. Am ajuns la vârsta la care îmi caut cărţile după suflet şi nu mai încerc să-mi fac un suflet din cărţi, cum se întâmpla în adolescenţă. Inspiraţia… e ca o boare într-o zi toridă: trebuie s-o prinzi şi să profiţi de ea. Trebuie exploatată, dar poate fi şi provocată. Mulţi scriu noaptea, mulţi scriu când sunt trişti, mulţi scriu când beau… Eu am ajuns să scriu când trebuie. Sper să vină şi vremea când voi scrie când vreau, cu puterea de-a scrie ce trebuie.
7. Dacă ar fi să alegeţi pentru lecturare o carte istorică sau un roman, pe care aţi alege-o. De ce?
– Repet: n-am un gen preferat. Pot să fie romane istorice, de genul celor scrise de Sadoveanu, scrise bine, cu acţiune, dar şi cu personaje reale din istoria noastră. Să te arunci în timp, atât în trecut, cât şi în viitor (vizez aici genurile S.F. şi/sau fantasy) are legătură cu imaginaţia. Au fost scriitori care au ajuns celebri relatând doar fapte trăite sau povestite, fără prea multă imaginaţie. Există romane pur ficţionale. În general, cărţile istorice sunt mai pragmatice, se leagă mai mult de date, de evenimente, de oameni, de locuri. Nu lucrează la fel de mult şi de bine cu sentimentele. În afară de cel patriotic, eventual. Din acest punct de vedere, fiind şi un scriitor (oare mai sunt?!) să zicem c-aleg romanul. Din considerentele anterioare.
8. Care a fost ultima carte pe care aţi publicat-o (personală)?
– Şi-aici am două răspunsuri: dacă mă refer la o carte pe care „am lucrat“, la care am stat să scriu, ea este Jurnal de idei pentru mileniul trei, un jurnal la cumpănă de milenii. A trecut ceva timp! Dacă mă refer stric la ceva legat între două coperte, este o broşurică intitulată Tata, însă aceasta este o carte care s-a scris singură, în zilele imediat următoare plecării tatălui meu într-o lume mai bună, un fel de scrisoare de iertare şi de iubire totodată. Însă şi de la aceasta au trecut, iată, aproape 3 ani. Ar fi cazul să „recidivez“, nu credeţi?
9. Ce anume urmează să mai publicaţi? Vorbiţi-ne puţin despre următoarea apariţie.
– De mult mă bate gândul unei Trilogii a luminii, la care muncesc de ceva vreme. Sunt îndrăgostit realmente de lumina cunoaşterii, de adevăr. Lucrând şi în tipografie, mi-am imaginat această „trilogie“ compusă dintr-o carte care să aibă ca motiv coloristic roşu (Sângele crucii), o alta verde (Verticalitatea ierbii) şi ultima albastru (Cântecul cerului), culori din care se pot obţine toate celelalte. Fiecare din aceste volume urma să fie de gen diferit: una de poezie, una de teatru şi una de proză scurtă. Între timp m-am apucat să scriu poveşti, în ideea publicării unei cărţi intitulate Poveşti de 10… pagini, fiecare dintre acestea fiind „calculate“ la, într-adevăr, 10 pagini. Spiritul meu matematic, organizat, încă mă bântuie niţel. Până la urmă, timpul trecând, exigenţele crescând, am „cioplit“ la ele, încât Trilogia va fi alcătuită… dintr-un singur volum, secţionat în cele trei părţi… Destul! Urmează acum să mă ţin de promisiunea făcută mie că anul acesta voi „ieşi pe piaţă“ din nou.
10. Credeţi că românii îşi mai fac timp şi de cultură? Sau „maneaua literară“ ne-a luat minţile, şi aici mă refer în special la cărţile comerciale.
– … comercială şi electronică. Secolul XXI este cu certitudine cel al vitezei. Lumea nu mai are timp, răgaz şi tihnă să citească. E împânzită de griji, facturi, datorii, boli, tristeţi, răutate, încât s-a îndepărtat de însuşi sufletul ei. Ori, dacă este „cu masa plină“, îşi găseşte alte modalităţi de-a-şi petrece timpul liber şi a-şi cheltui banii. „Maneaua literară“ sună foarte adevărat. Se vând suflete. Cum spuneam, reclama este esenţială, iată, şi în cultură. Mediatizarea intensă a unui eveniment cultural îl face cunoscut şi pe măsură apreciat. Asta însă costă, investiţia se adaugă costului final a produsului artistic, şi-atunci mulţi doritori nu-şi mai pot permite luxul de a fi a modă în cultură. Apar snobii, care se înfig, pentru că „dă bine“… Şi-uite-aşa, până şi „maneaua literară“ se vinde. Cu minţile noastre însă noi trebuie să facem ce vrem. Să nu-i lăsăm pe alţii să ni le ia!
11. Ce le-aţi recomanda tinerilor autori ce doresc să se afirme?
– Deja mă aruncaţi în zona „old boys“, cu sfaturi şi chestii… înţelepte. Să zic şi eu, ca Rădulescu odinioară: „scrieţi, băieţi, numai scrieţi!“, ar fi desuet. Poate ar fi mai bine: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi BINE!“ E nevoie de multă cultură ca substrat al propriului scris. Lucrurile bune se fac în timp şi cu sacrificii. Aprofundaţi marii clasici, marile condeie al lumii, încercaţi să vă croiţi un suflet propriu din toate cele devorate, apoi scrisul vă va căuta pe voi. Bucuraţi-vă cu măsură! În orice veţi scrie se va găsi cineva care să vă laude şi cineva care să vă blameze. Nu există oameni identici, dar suflete pereche sunt mai multe.
12. Cât de greu este drumul pentru un tânăr ce vrea să ajungă în vârf? După experienţa cumulată, cam ce credeţi că cere publicul în ziua de azi de la un aspirant?
– Nu ştiu dacă prin scris urmăreşti neapărat să ajungi „în vârf“. Nu cred că este o concurenţă precum cea economică, în care poţi să măsori exact: x este mai bun decât y, e mai sus, mai bine cotat… Scriem în primul rând să ne eliberăm, să ne dăruim… Cu cât sinceritatea scrisului nostru este mai profundă, cultura noastră mai temeinică, sensibilitatea mai pronunţată, vibraţia mai intensă, cu atât numărul celor care vor adera la operă va fi mai mare. Şi acesta este drumul spre vârf. Iar dacă peniţa ta l-a atins pe vreun critic la modă, în condei la momentul oportun, succesul este cu atât mai rapid. Şi, cum se ştie, o reuşită te impulsionează şi, dintr-o dată, drumul pare mai uşor. Publicul nu cere, publicul aşteaptă. Tu trebuie să „miroşi“ ce! Dacă el ar ştii ce vrea, ţi-ar da un subiect şi tu l-ai scrie… Pe el tocmai asta îl interesează: să se regăsească în scrisul tău, în fiinţa ta şi-n ceea ce merită pe acest pământ.
13. Dacă ar fi să alegeţi între un autor (comercial), bine cotat şi un tânăr ce abia şi-a deschis aripile, dar original, pe care dintre cei doi l-aţi prefera?
– După mii de ani, originalitatea începe să pălească. Pentru că scrisul adevărat se raportează în principal la om, fiind doar influenţat de realizările tehnicii şi-ale modernităţii. Sufletul, materia primă cu care lucrează scriitorul, a fost dintotdeauna şi va fi cât vom fiinţa prin acest colţ de univers. Sunt nişte rădăcini care ne leagă, de la începuturi, de cer. Acelea sunt eterne. Dacă-ţi place un autor, inevitabil că, după un timp îi recunoşti verbul, nervul creaţiei. Şi asta poate să te plictisească, să te obosească. Mă feresc să mă ataşez foarte mult de lucruri. Pot să dispară oricând şi-atunci provoacă durere. De-aceea nu cred c-am aşteptat niciodată următoarea carte a lui X sau Y, cu temeritatea cu care este urmărit astăzi Harry Potter, spre exemplu. Citesc ceea ce-mi face bine, ce mă ajută să mă ridic spiritual, să ies dintr-o pasă mai puţin optimistă. În fiecare zi poţi descoperi un autor nou, „tânăr“ pentru tine, care să te impresioneze. Sunt autori care au scris o singură carte şi au rămas în istorie, şi alţii care au scris sute şi din care n-au rămas decât 1, 2…
14. Mai au românii timp de citit?
– Timpul nu iartă, e un duşman. Oamenii nu mai au timp de citit, oamenii nu mai au timp de iubit, oamenii nu mai au timp… Parcă timpul ar fi fost unul singur, iar populaţia globului înmulţindu-se, acest „produs“ al minţii noastre, cu care „ne măsurăm destrămarea“, se apropie de sfârşit şi intrăm într-o fibrilaţie continuă, un tremur al fiinţei în faţa neantului. Există biblioteci pline, există librării pline, există săli de lectură pline… Internetul este o sursă vie de informaţii, dar şi de lectură. Vara vezi prin parcuri oameni cu cărţi, de la cei tineri, la cei cărunţi. Se citeşte! Dar să nu uităm de „maneaua literară“. Aşa că se poate citi din obligaţie (examene, cursuri, calificări etc.), din dorinţa de a cunoaşte (aşa-numitele cărţi-reţetă: „cum să…“) sau din plăcere (acea savurare a fiecărei pagini, cu mirosul specific al hârtiei în nări, transpus între pagini, cu sufletul deschis, gata să primeşti binecuvântarea autorului). Dacă vă uitaţi la un om care citeşte o carte cu poftă, cu sete, cu pasiune, veţi vedea lumina din ochii lui… Şi, invariabil, la sfârşit îl veţi vedea fericit, bucuros (uneori cu lacrimi în ochi), strângând cartea, ca pe un iubit, la piept. E împlinit! Tocmai şi-a hrănit spiritul!
15. La încheiere aş dori să vă mulţumesc pentru timpul acordat şi să vă urez mult succes pe ambele planuri. Sper, ca pe viitor, să aud mai mult de autorul Dinu Virgil Ureche.
– Şi eu sper la fel. Mai veniţi cu interviuri, mai solicitaţi-mă (cei tineri, cu suflu). E cam comod autorul Dinu, chiar leneş pe alocuri. Trebuie tras şi împins mereu. Dar e optimist şi cu încredere că fiecare zi nu e decât o nouă pagină în cartea pe care urmează s-o gândească. Multe împliniri literare. Mai este o şansă să salvăm România: prin cultură!
Pentru a face cunoştinţă cu autorul Dinu Virgil Ureche vă ofer următoarea adresă: http://www.agonia.ro/index.php/personals/118002
Vă doresc lectură plăcută!