Furtună pe internet - foto. Matei Mircioane
Ministrul român al Comunicaţiilor, Valerian Vreme, absolut necunoscut în România, a semnat săptămâna trecută, în Japonia, Tratatul ACTA (Anti-Conuterfeitnig Trade Agreement), ceea ce ar însemna, conform regulilor diplomatice înternaţionale, că însăşi România a aderat la acest tratat.
Faptul că presa internaţională se agită abia la câteva zile după semnarea Tratatului de către 22 de state europene, determină tot presa să spună că semnarea tratatului s-a făcut în secret, astfel că este suspicionat de interese oculte.
În România secretul a fost atât de mare, încât până şi primul ministru, Emil Boc, când a fost întrebat de un jurnalist despre semnarea tratatului a spus că nu ştie despre ce este vorba. Personal, nu cred că ministrul nu i-a trimis vreun fax ori nu l-a informat cu un e-mail (sau, poate, pe facebook) pe Emil Boc, despre propensiunea lui de a semna ACTA, însă, trebuie să recunoaştem, premierul a avut foarte multe pe cap în ultimele zile: proteste, Legea sănătăţii, ger, viscol şi zăpezi, cu care s-a luptat personal, dând la lopată pe o autostradă şi împărţind ceai cald şoferilor, încât este posibil să-i fi scăpat din vedere.
Nu comentez prea mult controversele în ceea ce priveşte ACTA, doar amintesc despre faptul că presa nu priveşte cu ochi buni acest tratat, considerând că deschide porţile unor abuzuri privind confidenţialitatea informaţiei. Mai mult titlurile de presă vorbesc despre „inchiziţia internetului” şi „dictatura ACTA”. Suspiciunile presei, dar şi a utilizatorilor de internet, vin şi de la faptul că negocierile privind elaborarea ACTA s-au purtat în secret, ani în şir, până ce, în anul 2008, au fost făcute dezvăluiri de către (şi el controversatul) WikiLeaks.
În principiu, ACTA este un tratat comercial plurilateral, care încearcă să stopeze comerţul global cu bunuri contrafăcute şi lucrări protejate de drepturi de autor. Primii beneficiari ai tratatului ar fi industriile de muzică şi filme, dar acordul are un domeniu mult mai larg de aplicabilitate, cum ar fi distribuţia pe internet şi tehnologia informaţiei.
Însă, cum spuneam, subiectul este mult prea amplu şi controversat, aşa că nu am ambiţia de a-l epuiza într-un articol. Sigur se va mai vorbi mult despre el. Eu amintesc aici, în principal, despre reacţia vehementă a românilor la faptul că România a semnat un acord, care va influenţa viaţa a milioane de internauţi, fără o consultare publică. Ce însemană ACTA şi care sunt efectele acestui document asupra unei largi categorii de cetăţeni, din care foarte mulţi sunt tineri? Va limita ACTA posibilităţile de informare şi cunoaştere? Va da posibilitatea unor instituţii private, cu anumite interese, să controleze informaţii confidenţiale? Sunt întrebări care deocamdată nu au răspuns. Guvernul României s-a arătat total nepregătit să răspundă la aceste întrebări, ca şi când ar fi semnat un tratat numai pentru faptul că titlul acestuia sună bine.
Problema este că, de când cu Legea sănătăţii, se pare, românii au înţeles că au dreptul să-şi spună părerea în domenii de interes public, iar Guvernul are obligaţia să îi consulte. Nu ştiu dacă reacţia românilor la semnarea tratatului va fi la fel de vehementă ca aceea în cazul Legii sănătăţii. Nu ştiu dacă internauţii vor protesta în stradă, însă reacţiile în lumea virtuală pot fi la fel de energice, poate chiar violente.
Problema ACTA a devenit şi una politică, întrucât unul dintre liderii Opoziţiei, preşedintele PSD, Victor Ponta, a declarat recent: „Când vom ajunge la guvernare, mă oblig să suspend aplicarea ACTA, până ce nu va avea loc o dezbatere publică”.
Una peste alta, a fost legiferată o poliţie a internetului, care deocamdată, în România, nu are personal angajat. Probabil că va avea. Cu siguranţă, însă, pe internet există infractori. Dar şi studenţi şi galerii de fotbal şi medici, profesori, artişti, politicieni şi mult mai mulţi simpli utilizatori, care se bucură cu bună credinţă de libertatea pe care le-a oferit-o lumea virtuală. Cu toţii se întreabă dacă nu cumva această libertate a luat sfârşit.
Ati uitat sa spuneti ce e mai important: ca inca se mai poate face ceva. Votul final in parlamentul european este in iunie.
Kader Arif, raportorul european pentru ACTA si-a dat demisia si polonezii au iesit cu zecile de mii in strada impotriva tratatului. Dar nu ma astept ca „mamaliga” sa clocoteasca inainte sa fie prea tirziu.
Comentariul d-lui Satmareanu este corect. Momentan se strang semnaturi pe diverse petitii, una dintre ele, „ROMANIA nu vrea ACTA!”, care a adunat deja peste 9000 de semnaturi, a fost initiata de Realitatea.net si se gaseste la
http://www.realitatea.net/petitie-romania-nu-vrea-acta-semnati-aici_908671_semnaturi.html
Există şi „STOP ACTA”, o petiţie internaţională, care va ajunge şi ea la reprezentanţii statelor-membre în Parlamentul european:
http://www.stopp-acta.info/english/get+involved/petition/petition.html
Colac peste pupaza, ministrul necunoscut Vreme a facut o declaraţie care a stârnit multe zâmbete ironice:
“ACTA este un acord internaţional care vine şi sincronizează de fapt ţările semnatare şi aţi văzut că suntem într-o companie destul de selectă şi mă refer la Statele Unite, mă refer la ţările europene care au semnat, Japonia, Coreea de Nord.” (Realitatea.net)
Pentru „ACTA” în forma actuală, nu aș semna nici eu. Totuși, există o serie de lucruri pentru care ar trebui instituit, cred, totuși, un control. În felul în care acest tratat a fost prezentat până acum, este cât se poate de firească – și de justificată – reacția de respingere. Dar și până acum, o oarecare „cenzură” a existat, oricât de detestată pare această noțiune! Am să dau un exemplu: pentru accesarea acelor site-uri „pentru adulți”, internauții care au copii pot cere oricând un cod, la care copiii să nu poată ajunge, astfel încât părinții, dacă au nevoie neapărat de aceste locații (poate le consideră „material didactic” pentru revigorarea vieții conjugale – nu-i așa?), să le poată „consulta”, ferindu-le de privirea copiilor. Am să dau un exemplu: am primit de curând un mail – caricaturi sexy – care m-a amuzat teribil! La vârsta mea, zău că mai am memorie! Numai că eu locuiesc singură. Ce s-ar întîmpla însă dacă același mail ar fi fost primit de fiul meu, iar nepotul cel mare, 9 ani, s-ar uita peste umărul tatălui său, care ar fi deschis mail-ul fără să știe despre ce este vorba?
Serios vorbind, poate că hakerii ar putea fi mai ușor depistați, atunci când își folosesc abilitatea în scopuri infracționale. În fond, există și astăzi „hakeri” profesioniști „buni”, autorizați, numiți în jargonul meseriei „pălării albe”, spre deosebire de infractori, „pălăriile negre”. Chiar de curînd, cetățeni israelieni absolut nevinovați, de ordinul miilor, au avut dreptul la un atac terorist prin haking și s-au trezit că datele personale – ca și coordonatele cărților de credit – au fost descoperite și postate în liste nesfârșite, pe internet. Vă asigur că asta nu i-a amuzat loc pe cei care făcuseră cumpărături online, și nu numai! Repsectivii hakeri au fost depistați – și arestați – de „pălăriile albe”, meserie perfect legală, la fel de legală cum este și cea de „lăcătuș spărgător” cu autorizație, destinată blegilor care și-au pierdut cheile de la intrare ori de la mașină, sau le-au uitat în casă, fără a avea altele. Respectivii meseriași sunt autorizați și înregistrați (hakerii „albi” sau „lăcătuși-spărgătgâtori”, astfel încât nici să vrea, nu pot face vreo infracțiune)!
Mai mult, există, în majoritatea țărilor DEMOCRATE, legi care să interzică difuzarea, în orice formă și pe orice cale, de material instigator contra statului respectiv, sau discriminatorii (rasiste, fasciste, etc.), iar vinovații suportă rigorile acestei legi. În acest domeniu – ce mi-e virtualul, ce mi-e realul? Iar în privința drepturilor de autor, nu de vreun filmuleț domestic postat pe Facebook unde apare produsul pe care scrie clar numele firmei, ori vreun fragment din cutare cântec e vorba aici, ci de postarea unor produse culturale (literatură – beletristică și științifică –, muzică, film și teatru)! Asta n-ar face decât să-i oblige pe cei care fac acest lucru să respecte o lege care, din câte știu, exsită și astăzi, tot în domeniul… realului: drepturile de autor încetează la 50 de ani după decesul respectivilor artiști, ori scriitori, etc.)! Dacă înainte de primele semnături, toate aceste prevederi ar fi fost formulate cu claritate și difuzate, în presa scrisă ori electronică, sau în primul rând pe Internet, care ar fi fost problema? Alt exemplu: dacă eu, într-o lucrare de-a mea, vreau să citez, să zicem, un articol al lui Vlad Solomon, pot s-o fac fără a-i cere permisiunea numai în proporție de 30%, nici un cuvințel mai mult, că altfel… o încurc cu el, mai rău ca până acum! Înainte să vă năpustiți cu comentariile și cu „degetul în jos”, mai gândiți-vă!