Putem să nu agreăm, dar trebuie să înţelegem aşa-zisa nostalgie – nu musai după un regim politic, ci după o anume securitate a vieţii personale şi comunitare, sentiment pierdut, ce reiese, uneori explicit, şi din câteva scrisori ale cititorilor ziarului meu. „Înainte, mergeam pe stradă, noaptea, fără să ne fie frică decât că ne întâlnim cu patrula de miliţie şi am uitat buletinul acasă. Acum, ne încuiem în casă imediat ce se înserează şi ne speriem şi când sună vecinul la uşă“ – mărturiseşte o profesoară pensionară din Pucioasa. O altă corespondentă, contabilă, din Găeşti, este mai tranşantă: „Plătim la stat o groază de „biruri” care ne strivesc. Din banii noştri, trăiesc în belşug parlamentarii şi guvernanţii, dar nimeni nu mişcă un deget să ne uşureze viaţa. Dimpotrivă, preţurile cresc mereu, iar noi trăim cu spaima că o să ne întâlnim cu un nebun care o să ne dea în cap sau o să ne spargă casa. Cine ne apără, totuşi, de hoţi şi criminali ?
O întrebare care nu-şi are un singur răspuns şi tocmai de aceea – paradoxal – este lăsată să ne macine şi, nu rareori, să ne înspăimânte. Am auzit, personal, chiar opinia categorică: să li se dea poliţiştilor salarii mari, dar să se ocupe cu toată responsabilitatea de securitatea cetăţeanului, astfel încât să nu mai trăim cu frica de infractori. Este un mod simplist de a privi lucrurile. De ce ? Sentimentele individuale, stările psihice, caracterul omului nu pot fi negociate, deci nu se cumpără. Firesc, orice activitate ce implică mult stres ar trebui plătită corespunzător, dar priorităţile celor care decid asemenea repere ale normalităţii sunt cu totul altele.