Într-o dimineaţă ingheţată de iarnă, înfăşurat în ceaţă am părăsit Bucureştiul pentru Soarele Mediteranei.
După mai bine de 20 de ani, în început de primăvară năbădăioasă, m-am reîntors în oraşul de cîmpie.
Prietenii, căci rudele le consider prieteni (rudele ţi le dă Domnul, prietenii ţi-i faci singur), i-am regăsit neschimbaţi în spirit; sigur că timpul şi-a lăsat amprenta-i fizică.
După o perioadă de negură, parcă trezindu-se dintr-un somn cu coşmaruri, Oraşul renaşte în noua Europă. Prevăd reintegrarea Micului Paris din La Belle Epoque în Europa de azi.
Am străbătut străzile copilăriei, strecurîndu-mă printre maşinile parcate într-o „ordine otomană”, fiecare unde şi cum poate. M-am regăsit în mirosul de praf şi urme de zăpadă înegrită de ţevile de eşapament, negreală modernă înlocuind cel al tăciunilor copilăriei.
Am urcat în Roata Mare din Herăstrăul înmugurit, bucurîndu-mă de amurgul prelungit al zilei.
Am străbătut cartiele îmbătrînite de timp şi pauperizate de schimări politico-economice. Intre rănile clădirilor, nasc clădiri moderne. Pe ici, pe colo răsar mall-urile culturii comerciale moderne. Planuri de urbanism, ne-înţelese, impestriţează Oraşul cu zgîrie nori (eu aş zice zgîrie ochi).
Tradiţia vechiului este estompată de probleme economice şi de fervoarea integrării, şi-i păcat. Dar, cine sînt eu, călătorul în timp, să dau sugestii?
Străbătind Curtea Veche mi-am reamintit de zone asemănătoare pe care le-am străbătut de-a lungul ultimelor 20 de ani în Europa, zone cărora li s-a redat măreţia trecutului, învăţînd generaţiile de azi despre timpuri de mult apuse.
Am vizitat librăriile, regăsind bucuria tînărului frunzărind cuvîntul scris, mîngîind cu evlavie paginile veline.
Am reluat discuţiile, filozofînd la un pahar de bere cu prietenii, ca şi cum timpul s-a oprit în loc. Sentimentul continuităţii şi apartinenţei sînt mai puternice decît noua arhitectură în sticlă a Oraşului, arhitectură pe care aşi dori-o neimplantată în zona veche. Am luat cu mine un crampei din Oraşul de cîmpie.