Există ierarhii de tot felul. Şi fiecare reprezentant al unei îndeletniciri trage spuza – cum se zice – pe turta lui. Profesorii, mereu trataţi nemeritat la… recompense, cred că aportul lor este remarcabil în formarea unor generaţii (ceea ce e şi adevărat!). Jurnaliştii – cel puţin infatuaţii – cred că ei sunt „buricul pământului” şi dacă ar avea mereu deviza „Adevărul şi numai adevărul” şi ar sluji – o constant poate că au dreptate…
Nu despre asta însă vreau să scriu astăzi. M-am gândit din nou la salut. Ce înseamnă să saluţi corect. Adică, tânărul pe cel mai în vârstă, bărbatul – femeia ş.a.m.d. Cei „7 ani de acasă” ar trebui să fie suficienţi pentru a învăţa regulile salutului, dar de cele mai multe ori aceştia nu ajung. Şcoala, orice ar fi, ar trebui să se implice direct şi cu rezultate. În satul natal al lui Stăniloaie, vestitul teolog şi, cum am mai spus-o şi al bunicii mele, oamenii salută cu o anume eleganţă pe care n-am prea întâlnit-o prin alte locuri. Ei spun simplu, dar cu vizibilă căldură mi s-a părut mie, „Bună zâua”. Şi-o fac pe lângă consăteni sau pentru trecătorii de-o clipă ai aşezării. Salută şi de multe ori nici nu ştiu pentru cine o fac… O fac aşa pentru armonia planetei…
Aici, pe aici (şi desigur nu numai…) cunosc oameni ajunşi mai sus (după diverse criterii acceptate de… tranziţie) care nu salută nici dacă-i tragi de mânecă… Şi, aşa, la o cafea, pot vorbi şi despre modestie (!)… Când în jurul lor vieţuim atâţia fraieri, e firesc să-şi apreteze nesimţirea cu nonşalanţă.
Pentru cei îmbrăcaţi la „second hand” însă salutul rămâne o emblemă a bunei creşteri şi vine – ştiţi bine – dinspre tânăr, bărbat, subaltern spre… ceilalţi.
Bună ziua, fraţilor! Şi pentru cei care nu cred în salutul politicos, neînsoţit de… altceva! Şi pentru oamenii de bun simţ. Iar pentru cei care mă salută ei, zâmbind eventual, sau măcar îmi răspund, „Mulţam” (ardeleneşte, ce vreţi…)
