Un prestigios institut de studii în domeniul economiei din Europa de Vest a ajuns la concluzia că „România deţine un loc codaş şi în privinţa nivelului de trai”. Nu ştiu dacă suntem chiar cei din urmă, dar cu rezultatele noastre economice de până acum, nu putem spera să ne aflăm prea departe de ultimul loc, deşi PIB-ul pe anul trecut, se pare, că a crescut cu 4,1%. E clar că ne confruntăm cu condiţii de viaţă aflate la limita cea mai de jos, care impun un grad sporit de protecţie socială. În acelaşi timp, însă, se munceşte prost, fără simţul răspunderii, neglijându-se productivitatea muncii şi competitivitatea. Toate acestea reduc la minimum resursele necesare unei protecţii sociale optime.
Oamenii năpăstuiţi, îngrijoraţi de ziua de mâine, sunt îndreptăţiţi să ceară condiţii decente de viaţă. Iar sindicatele au obligaţia să-i susţină. Nu este însă normal să ceară „protecţie” împotriva obligativităţii relaţiei venituri–muncă. Fiindcă bugetul nu crede în greve, ci în bani sănătoşi, scoşi din eficienţă economică.
La rândul său, Guvernul este îndreptăţit să facă trimitere la buget şi să spună: astea–s resursele, atât putem să oferim! Numai că lucrurile nu se pot opri aici. Sărăcia nu-i o virtute. Executivul nu se poate apăra spunând: „sacul este gol”. E nevoie de soluţii şi de fapte.
