Dacă ar fi să se dea o definiţie mediocrităţii ca trăsătură de personalitate, foarte probabil că cea mai elocventă şi mai reprezentativă imagine pentru această categorie a caracterului şi a sufletului omenesc ar constitui-o, de departe, mediocritatea politică, respectiv mediocritatea politicienilor.
În limbaj comun, mediocritatea este definită ca fiind acea însuşire a omului, a timpului sau chiar a locului, constând în lipsa, cu desăvârşire, a oricărei însuşiri, fie aceasta de natură intelectuală, morală sau civică, fie de factură evenimenţială sau de orice alt tip, care are legătură cu „spaţiul vital” al valorilor în jurul cărora se structurează sistemul de credinţe, idealuri şi de convingeri al unei comunităţi. Faţă de toate acestea, însă, mediocritatea în politică se detaşează printr-un specific aparte, care, dincolo de ceea ce suntem „învăţaţi” să vedem şi să acceptăm ca reprezentând norme de relaţionare şi de coabitare socială liber consimţite, îmbracă forme de o agresivitate greu de imaginat.
Faptul că nu le resimţim ca atare, în mod conştient, este dovada ineluctabilă că, în adâncul sufletului acestei „majorităţi” prin intermediul căreia se defineşte exerciţiul politic, stă la pândă tentaţia irepresibilă a mediocrităţii, tentaţie hrănită de frustrările, neîmplinirile şi de întreaga panoplie a viciilor în care se complace
„natura umană” confruntată cu iluzia (caducă) a puterii şi a dorinţei constitutive de dominaţie.
Din acest punct de vedere, spaţiul politic românesc excelează printr-o varietate extremă de forme şi de manifestări ale mediocrităţii, egalate doar de violenţa, cinismul şi de nerăbdarea vindicativă cu care îşi fac
cunoscute, pentru a fi impuse ca reguli generale de convieţuire, ideile şi sistemul de valori în baza cărora îşi justifică temeiul de a exista şi de a fiinţa. Dovada acestei stări de fapt o constituie tocmai imaginea a ceea ce, în spaţiul public românesc, se cheamă „a face politică”, „a intra în politică” sau „a fi om politic”.
România ultimului deceniu şi jumătate a fost marcată, în mod cu totul aparte, de acest morb devastator, respectiv de această pecingine a sufletului omenesc – manifestată plenar în spaţiul agitat, confuz şi contorsionat al politicii – care a sfârşit prin a da, în cele din urmă, adevărata dimensiune a haosului şi a crizei axiologice pe care o traversează România post sau neocomunistă.
În realitate, destinul marginal şi condiţia absolut mizeră pe care ni le-am asumat ca ţară şi ca naţiune, în baza unor practici politicianiste de calitate îndoielnică, sunt
rezultatul unei complicităţi generale asumate, ca mijloc de parvenire, înavuţire şi de căpătuire în dauna bunului simţ.
România postdecembristă nu a produs, din păcate, nimic semnificativ – în materie de politică naţională, regională sau continentală, şi nici de politicieni de calitate – în toată această perioadă de timp care ne desparte de sfârşitul anului 1989. Lucrurile s-au întâmplat, în ce priveşte evenimentele politice majore, mai degrabă ca rezultat al hazardului şi întâmplării, sau, în cazurile mai fericite, ca urmare a unor „împrejurări” internaţionale sau europene favorabie, decât ca rezultat al abilităţii sau înzestrărilor politicienilor locali.
Aceste „împrejurări favorabile” au făcut posibilă, de exemplu, aderarea la NATO, ca rezultat contextual al războiului din fostul spaţiu iugoslav sau mult aşteptata integrare europeană care se va petrece, din nou, peste capul politicii şi al politicienilor autohtoni, pentru că „Europa are nevoie de noi”. Singurele „înfăptuiri” memorabile ale politicii ultimilor 16 ani în spaţiul mioritic – care s-au păstrat nealterate de scurgerea vremii în memoria colectivă – sunt mineriadele succesive organizate sub „înţeleapta şi paterna îndrumare” a ex preşedintelui Iliescu, respectiv „eşecul discutabil” al primei guvernări democrate postdecembriste, realizată sub oblăduirea CDR. La toate acestea se adaugă, mai nou, practicile brigandeşti la care s-au pretat foştii guvernanţi pesedişti, în frunte cu ex prim ministrul Năstase, materializate printr-o corupţie năvalnică care a decimat şi continuă să roadă, ca un cancer, Economia, Educaţia şi Învăţământul, Sănătatea sau mediul politic românesc.
În afara acestor dureroase realităţi ale României contemporane, spaţiul politic autohton este vid. Valorile politice, civice, morale sau de orice altă natură sunt doar prilej de ranchiună şi de scandal pentru o clasă politică a cărei autoritate se află, de multă vreme, sub semnul neîncrederii, dezbinării şi al disoluţiei, şi care face impresia că nu este interesată decât de cultivarea spaţiului strâmt şi întunecat al unui Ego peste măsură de hipertrofiat.
Indiferent de coloratura şi de poziţia pe care o ocupă în aşa zisul „eşichier” politic naţional, pentru majoritatea oamenilor politici exerciţiul public înseamnă, cel puţin din ce se vede până acum, o cursă contracronometru pentru accederea în structurile de putere/decizie locale, regionale sau naţionale, şi mai puţin sau deloc aderenţa la un set de valori şi principii doctrinare.
În fapt, valorile şi principiile de care vorbim nu sunt decât „aparenţele” în spatele cărora se fac şi se desfac cariere politice de succes, se cumpără demnităţi publice
sau se construiesc biografii şi averi fabuloase, pentru ca mai apoi partidul să servească ca „paravan” impotriva „imixtiunilor” justiţiare ale statului.
Faptul că, în tot acest amalgam de confuzie, vulgaritate, cinism, lipsă de profesionalism şi incompetenţă care se cheamă politica şi politicienii români nu se întrevede speranţa unui proiect politic transpartinic, altul decât cel al mafiei economico-politice şi al „cercurilor de interese sau de presiune”, este indiciul clar că România şi-a ratat, încă odată, şansa de a deveni o naţiune cu adevărat europeană. În schimb, şi-a adjudecat cu cinste spaţiul obscur al mediocrităţii absolute, reprezentat de practicile populiste ale unei garnituri politice de calitate îndoielnică şi lipsită de orice fărâmă de credibilitate.
Dezordinea interna este mentinuta de straini. Exista in Romania forte care ar putea suprima degradarea generala. Cand acestea ar trece la actiune propaganda antiromaneasca ar postula sus si tare caracterul terorist al patriotilor romani. Cam de aici se intrerupe totul.
Oare strainii ar putea sa intretina dezordinea in absenta mediocritatii interne ?
Mai degraba inclin sa cred ca mediocritatea reflecta incapacitatea adoptarii unor atitudini proactive, cu implicatii pe termen lung. Suntem in bataia vantului din punct de vedere valoric, cum s-ar spune.
Suntem asa poate din cauza grabei, a disperarii, a lipsei de siguranta asociata lipsei resurselor. Si poate ca e si o dimensiune culturala, ne-am rationalizat acest fel de a fi, il justificam printr-un fel de a intelege lumea. Ramane de cercetat.