Grădina lui Jhonson
– Şi acum? întrebă bătrânul domn Jhonson încurcat printre joarde.
Bătrâna îl privi cu o sclipire aparte. Sclipire ce nu o mai avusese de ani buni. Trebuie să înţelegeţi că domnul Jhonson nu mai vorbise de mai bine de zece ani, de atunci de când văzuse o zână zburând în noapte. Îi desenase aripile purpurii şi chipul mic şi angelic cu cea mai mare corectitudine. Lucru bizar. El nu ţinuse niciodată un creion în mână.
Evident, lumea l-a crezut nebun, şi cu toate astea îl priveau cu milă. Atunci avea şaptezeci şi şase de ani. Era bătrân şi atunci. De fapt lumea aşa îl cunoştea, de parcă se născuse în etate şi nu mai avea de gând să părăsească pământul. Era încă în putere. Spre deosebire de bătrâna doamnă Jhonson care era mai mică cu Şiasprezece ani, arătă bine. Avea părul grizonat, dar nu aşa cum îl au oamenii ce depăşesc o anumită vârstă, ci mai degrabă un grizon tineresc. Ochii încă îi luceau ca două smaralde în lumina soarelui; statura îi era impunătoare, înalt, bine făcut şi destul de puternic. Nimeni nu îi dădea adevărata vârstă. Şi totuşi, de zece ani de zile era privit doar ca un bătrân senil.
Bătrâna doamnă mării ochii cât cepele şi răspunse simplu, de parcă l-ar fi auzit vorbind zi de zi:
– Şi acum ce?
– Mă gândeam să plecăm o vreme, adică, înţelegi tu. Să plecăm din locul ăsta. Să, să, să murim departe de lumea asta mult prea ocupată pentru a mai privi spre doi bătrâni.
Bătrâna lăcrimă. Era fenomenal cum nu vorbise zece ani şi acum îi spunea toate astea de parcă o făcuse întotdeuna:
– Dacă asta vrei. Dar nu ar fi cam trist să părăsim locul ăsta după o viaţă întreagă? După ce ne-am construit întreaga viaţă piatră cu piatră pe locul ăsta.
Domnul Jhonson rămase pe gânduri. Sclipirea aceea, luminiţa, de-acum zece ani îi trecu fugar prin faţa ochilor:
– M-am săturat, spuse dintr-o dată. M-am săturat să le văd tot timpul în jurul meu, să le aud, să le… off. Nimeni nu le vede, nimeni nu mă crede. Sunt sătul de viaţa asta, şi cel mai rău e că încep să moară, oftă profund.
– Mor?!
– Mda. Se duc, una câte una. Sunt triste, le lipseşte ceva, iar eu nu pot să le văd murind.
„ Blestemate de zâne”, gândi bătrâna. De zece ani lupta cu ele, de zece ani încerca să le facă faţă. Poate că bătrânul avea dreptate, dar oare nu avea să rămână tot timpul cu sufletul îndoit?
– Poate că nu e bine. Ar trebui să rămâni lângă ele, până la urmă ele ţi-au ocupat tot timpul în ultimii zece ani.
Bătrânul o privi cu răceală:
– Crezi că mie îmi convine?
– Nu, nu, cum să îţi convină când zece ani nu scoţi un sunet şi apoi, dintr-o dată, te mănâncă pe sub limbă.
– Dar, dar, nu e ceea ce crezi. Măcar lasă-mă să îţi explic.
Bătrână aruncă joardele ce îi umpleau palmele şi se depărtă furioasă.
O sclipire ca o bătaie de aripi se întrezări prin vie. Bătrânul privi cum soarele o învăluie într-un roşu ameţitor, şi brusc, dispăru:
– Blestemate de zâne.
*
Trecură trei zile de când bătrânul Jhonson spuse acele cuvinte. Trei zile în care buzele i se închiseră din nou. Nu mai făcea nimic altceva decât să privească în grădină şi să murmure ceva, dar niciodată nu vorbea. Bătrâna îl privea furioasă. Pe de-o parte ar fi vrut să-l creadă, astfel poate l-ar fi înţeles, dar pe partea cealaltă nici nu vroia să audă.
Era bătrân, aşa gândea ea, bătrân şi fără de minte. Ceea ce fusese odată Jorge al ei dispăruse în urma unei vedenii şi acum le vedea peste tot. Şi ea văzuse lucruri bizare la viaţa ei, ca atunci când soarele răsărise cu două ore mai devreme, bine, de fapt fusese doar o încercare de-a răsări, în realitate nu o făcuse până la capăt; mai fuseseră nopţile când auzea paşi, evident pe aceştia nu îi văzuse, clipa când în locul calului negru văzuse unul alb cu corn în frunte, dar fusese doar o viziune din pricina ameţelelii produsă de căldură. Doar că ea – cel puţin aşa credea – putea să facă distincţie între realitate şi fals.
Nu avea cu ce şi cine se lupta. Bătrânul Jorge o luase pe câmpâii, până la urmă bătrânilor li se mai întâmplă asta. Dar să nu scoţi o vorbă zece ani, probabil pentru a putea auzi mai bine glasuri ce nu există, asta chiar că nu o auzise. Trăise şi ea destul de mult pentru a-şi da seama că bărbatul ei înnebunise. Şi până la urmă, poate că omul avea dreptate. Ce mai puteau pierde dacă plecau? Viaţa lor? Şi cui aveau s-o lase? Nu mai aveau pe nimeni, evident dacă nu punem la numărătoare şi zânele:
– Foarte bine, strigă ea din capătul celălalt al bucătăriei. Să plecăm de-aici şi să le lăsăm pe ele să se bucure de tot ce am construit.
Bătrânul îi aruncă o privire plină de reproş, dar nu se chinui să-i răspună. Şi acum avea s-o facă, ştia că ea nu înţelege. Dacă nu înţelesese atâta timp cum avea s-o convingă în doar câteva zile? Cum să îi explice că ele mor pentru că ea nu crede?
Se lăsă şi mai abătut pe marginea ferestrei. Erau acolo undeva iar glasurile lor, acum firave, strigau după ajutor. Le auzea tot mai slab, mureau una după alta fără să le poată ajuta cu ceva. Oftă. Oftă şi simţi cum se stinge cu ele:
– Mor, murmură el şi închise ochii asemeni unui copil.
*
Doamna Jhonson nu s-ar fi gândit niciodată că bătrânul ei soţ spune acele cuvinte pentru sine. Murise. Murise şi pământul îl prinsese în mrejele lui ducându-l departe, cine ştie, poate chiar lângă zânele pe care le iubise atât. La o săptămână după trista dispariţie încă mai privea spre grădină. Încă mai spera să găsească un răspuns, acolo printre viţa de vie ce crescuse haotică strecurându-se pe după fiecare prun şi gard.
El nu o lăsase s-o taie. Poate tot din cauza lor. Acum era hotărâtă să sfârşească cu nebunia asta. Ce nevoie mai avea ea de vie? Strugurii nici măcar nu mai creşteau, doar joarde.
Căută în vechea trusă de scule şi în cele din urmă găsi vechea seceră, acum ruginită. O cântări în palme şi surâse nervos:
– Am terminat cu voi.
Se repezi spre grădină aşa cum o pisică se repede asupra prăzii. Joardă după joardă cădeau lovind pământul sub furia bătrânei. Lacrimile îi inundaseră chipul. Lacrimile se risipeau pe pământ ca o ploaie binefăcătoare.
Şi atunci, şi atunci când vru să înfigă secera într-o altă joardă văzu sclipirea rece, bonlavă, palidă şi o pereche de aripi fluturând. Chipul. Chipul era mic, angelic fără asemănare. O frumuseţe ce nu putea fi descrisă în cuvinte, poate doar în versuri.
Secera îi căzu din mână.
Joardele se înnodară la loc.
Mii de aripioare se zăriră de după frunzele verzi.
Bătrâna începu să plângă şi mai tare, mai tare decât cerul ce tuna în miez de noapte, mai tare decât fulgerul de arunca cu putere.
Lacrimile secară iar ea văzu atâtea chipuri blânde privind-o cu milă. O zână micuţă cu aripi roşiatice îşi făcu loc până la nasul ei:
– De-acum tu vei fi protectoarea noastră. Ne vei asculta tot timpul şi ne vei vorbi. De-acum vom fi o familie. Tu, tu eşti cea ce ne-a redat viaţa.
Bătrâna leşină cuprinsă de tristeţe. Oare asta simţise şi el?