Sunt sigur c-am s-o găsesc aici
in oraşul de tinichea, cu păsări cu glas de tramvai,
care cârâie, scârţâie…cârâie, scârţâie…

Trezită din cutele hainei,
Singurătatea coboară in fugă pe scara profesorilor;
loveşte din neatenţie cerbii impăiaţi din hol;
potriveşte limbile ceasului sa bată exact la timpul sfârşitului de ore
si iese in piaţă:
inspiră, expiră… inspiră, expiră…

Incepe sa prindă contur; cristale-i atarnă pe gât şi în păr;
din trupul impietrit ce -o tine inchisă,
loveşte cu pumnii şi ţipă.
Spre seară, un cântec suav- o bagatelă
se aude din …crisalidă.

“Demult n-am mai interpretat partitura asta; iţi place?”
Soapta-ţi era prinsă ca o agrafă de fluturele galben,
care apărea, dispărea.. apărea dispărea …pe rever.
“Prea devreme nu-i, dar nici prea târziu -ai continuat;
iată
ceasul primenit al inceputului bate pentru noi”

O boare de bucurie a alunecat
de sub pălărie,
pe aripa şoaptei
adormita,
pe sânii usor descoperiţi…
infiorandu-i.