„Dacă aş fi o pasăre…
Aş veni la tine…”
… Această dorinţă a devenit ca o obsesie pentru mine. Ce mai putem face?… Mă îndrăgostisem de o voce, doar de o voce… Oare voi putea să scap de obsesia acestei voci? Doream să-i văd o clipă chipul care refuza cu încăpăţânare să se arate. Dorinţa era atât de mare încât mereu închideam ochii şi căutam să mi-l imaginez. Visam cu plăcere clipa când ne vom întâlni.
Trecuse mai bine de un an şi ceva în care această dorinţă ardea ca o flacără vie, arzându-mi întregul trup. Nu doream decât să-mi dăruiască o clipă din viaţa lui. Îl doream nespus de mult cu toată convingerea că este un chip urât dar vocea lui îmi spunea că are o frumuseţe în adâncul sufletului şi că puţini sunt cei ce reuşesc să ajungă să o vadă, să o cunoască.
În visul meu m-am întâlnit cu el în cele mai sălbatice locuri. Era ca şi cum totul se petrecea aievea, pentru ca în adâncul fiinţei mele persista vocea lui obsedantă, căldura ce o emana atunci când vorbea, râsul lui îmi răscolea mintea şi trupul în chip diabolic, gingăşia cu care îmi pronunţă numele, toate acestea sporeau dorinţa mea să-i văd chipul. Cel mai mult persistau imaginile întâlnirii noastre în mijlocul sălbatic al unei plaje, unde eu mă retrăgeam de multe ori. În singurătatea gândurilor mele, în mijlocul micului meu univers, ferită de răutăţile oamenilor şi de poftele lor deşănţate, eram fericită.
În locul acesta sălbatic în care îmi regeneram trupul şi-mi îmbătam nările
şi fiinţa cu puritatea lui, îl vedeam cum înaintează, domol şi parcă cu frică, adus de unda magnetică a dorinţei mele de a-l simţi lângă mine. Se aşeza, cuminte, în teritoriul universului meu şi mă privea cu nesaţ, cu duioşie, cu multă curiozitate şi parcă întrebându-se ce căuta acolo… Stăteam nemişcaţi, parcă frica pusese stăpânire pe noi ca un singur gest ar fi putut destrăma vraja întâlnirii noastre înainte de a ne cunoaşte, de a ne simţi, de a ne atinge, de a ne vorbi. Îi intuiam zbaterile interioare şi-i citeam gândurile şi dorinţele identice cu ale mele. Într-un târziu întindea mâinile şi-mi cuprindea capul în ele, întorcându-mi faţa spre imenşii lui ochi stăpâniţi de dorinţa arzătoare de a-mi citi gândurile…
– Eşti mai frumoasă decât mi-am imaginat, dar frumuseţea ta o ai în verdele privirii, o ţii ascunsă în adâncul tău, dar eu o văd şi simt cum mă cuprinde şi mă stăpâneşte. Verdele privirii tale se aseamănă cu cel al şarpelui când vrea să-şi stăpânească victima ce şi-a ales-o.
– Greşeşti… Tu vezi în dorinţa mea de aţi vedea chipul că ai fi o victimă?
-…
– Şi tăcerea este un răspuns, dragul meu prieten!
– Uită-te atent în ochii mei şi eu îţi voi citi gândurile! E prea sublimă această clipă când încercam să ne cunoaştem cu adevărat. Eu nu pot aparţine nimănui şi recunosc că nici tu nu trebuie să fii decât al tău însuţi… egali şi liberi amândoi… Ştii bine că oamenii trebuie să se iubească fără prejudecăţi şi constrângeri… eu te iubesc numai când eşti numai al meu, dar pe urmă sunt numai a mea… dar tu… tu cauţi totuşi în dragoste un stăpân… un stăpân legat de ceea ce stăpâneşti… Atunci am văzut în adâncul ochilor lui toate imaginile care le vedea în adâncul meu şi am înţeles că şi el a dorit să mă vadă, să mă simtă lângă el şi cu el. Am revăzut locurile unde visasem că-l voi vedea, i-am văzut soţia şi cei doi copii, i-am citit nedumerirea şi întrebările… cum?… când?… şi unde s-a destrămat dragostea lui pentru soţie, frământările şi viaţa lui agitată, pe care nu o înţelegea, căutările şi nemulţumirile prin care trecuse. Acum dragostea lui şi-o revărsa numai asupra copiilor căutând prin asta să-şi găsească împlinirea pe care o pierduse.
Într-un târziu, ne-am întins pe nisipul cald şi ne-am îmbrăţişat, însetaţi de dragostea ce dogorea în noi. Atingerea trupurilor noastre a făcut să vibreze dorinţele noastre pline de aşteptări. Eram o singură fiinţă, un singur trup, o flacără vie sub cerul care ne învăluia în pânza lui infinită. Pierduţi în marele Univers şi gustând din cupa plină cu nectarul dragostei, ne regăseam şi trăiam din voluptatea supremei clipe pe care puţini o cunosc cu adevărat. Dar totul se oprea aici şi o durere îmi străbătea trupul şi mintea de căutări şi de dorinţa de a vedea chipul dragostei pentru o voce…
Vocea… acea voce… răsuna în mine cu o cruzime răutăcioasă, parcă vrând să întineze puritatea dragostei ce o purtam în mine şi cu mine de-atâta timp…
Lorelei, Bangkok, 28 mai 1997
(Georgeta STANESCU VLADUTU)
