E uşor să dai sfaturi unor femei aflate în plină forţă şi vigoare, e lesne să le spui cum să-şi construiască o carieră, cum să se zbată pentru drepturile lor, cum să adopte mijloace contraceptive eficiente şi cum să-şi aleagă partenerii de viaţă. Dar ce-ar trebui să facă femeile în jur de 50 de ani, care reprezintă o categorie specială în istoria postdecembristă a României?
Pe cele mai multe dintre ele le vedem pe stradă, îmbrăcate modest, neapărat cu o sacoşă, două, trei în mână, triste, îngrijorate mereu de ziua de mâine. Unele au venit la oraş în urmă cu 30 de ani, în floarea vârstei, s-au calificat într-o meserie, au urmat o facultate, s-au măritat, au făcut copii. Au îndurat mizeria, umilinţele unui regim care proslăvea femeia-mamă, femeia-muncitor, femeia-savant, dar care îşi bătea joc de ea cu cinism. Câteva generaţii de sacrificiu, care în 1989 s-au trezit că meseriile lor nu mai au căutare, că sunt prea bătrâne pentru a învăţa altceva. Unele s-au adaptat, dar cele mai multe dintre ele nu. Soluţii s-au mai găsit în pensionări pe caz de boală, pensionări la cerere, şomaj, ajutor social.
Viaţa lor se reduce la orele petrecute în bucătărie, în pieţele prin care se învârt ameţite de preţuri, la copiii care se chinuie să apuce un drum în viaţă, la suferinţele de tot felul.
Sumbru tabloul, nu-i aşa? Aţi putea spune că este o viziune exagerată a ceea ce se întâmplă cu femeile din România care au în jur de 50 de ani. Existenţa de zi cu zi îmi dă însă dreptate. Starea lor nu interesează pe nimeni. Ele sunt o categorie a populaţiei care nu prea mai foloseşte la nimeni. Oferta lor pe piaţa muncii este neinteresantă, copiii lor au crescut. Societăţii româneşti nu-i rămâne decât să le ignore şi să aştepte ca ele să dispară biologic în următorii 10–20 de ani.
Cu siguranţă că rândurile de mai sus nu vor folosi la nimic. Viaţa merge înainte şi are grijă de cei care sunt socialmente necesari. Programele de asistenţă se vor derula în continuare pentru scopuri nobile, în slujba unor categorii defavorizate, ziarele vor continua să ofere soluţii imposibile pentru femeile trecute de 50 de ani. Nimic nu se va schimba şi anii vor trece până când ele vor dispărea fizic. Va rămâne în urmă o lume sacrificată, nişte suflete mutilate de ororile comunismului şi de indiferenţa tranziţiei.
Vali,
vad ca ai avut 90 de vizite si nu s-a invrednicit nimeni de vreun ecou. Sper sa nu te superi pentru apelativ, aici consider ca suntem cu totii amici si ca e normal sa ne luam pe numele al mic (o chestie care ii „abhoreaza” lui Plesu). As zice chiar ca e o abhoerentza.
Nevasta-mea (si toate prietenele ei) sunt in categoria asta. Intreaba-le(ca tot scriai de generatie de sacrificiu) cum se simteau la 25 si-ti vor povesti ca niste pasarele cat era de fain.
Treaba sta cam asa (eu cred ca tu esti mai tanar si n-ai cum s-o intelegi): toata lumea la 50 se simte data de-o parte, barbati si femei deopotriva. Nimeni, sau foarte putini fac din asta o tragedie, in afara publicistilor care vor sa gaseasca subiecte.
O observatie rautacioasa, scrisa insa fara rautate (nici eu nu sunt fara pacat, cauta-mi greselile de pe forum si-ai sa le gasesti): nu se scrie „nu foloseste la nimeni”, se scrie „nu foloseste nimanui”.
Vali, stii ce e minunat in viatza? Minunat e ca generatziile trecute, sa le zicem asa, *nu le invidiaza* pe cele tinere.
Dupa parerea mea, situatia nu e atat de sumbra cum o prezinti. Sunt tineri someri, pana-n ’40, care se adapteaza cu greu. As zice ca, dupa o viatza de munca, oricine se adapteaza cu greu la a fi fara de slijba si fara de venit.
Putirinta de adaptare scade cu varsta si mai e aspectul (inca prezent la japonezi, spre exemplu) pshihologic: ai fost crescut cu ideea ca iesi la pensie dintr-o firma si te trezesti data afara. E o trauma care afecteaza varstnici si mai putin varstnici deopotriva.
Eu ce-o sa ma fac daca-s dat afara la 52 de ani, peste doi ani, adica? Dar x, dar y? Unde mai gasesc eu de lucru?
Asta-i societatea pe care-o construim, Vali, si nu e nicidecum perfecta – nimic nu e perfect.
D-aia trebuie intotdeauna sa ai o casa si o gradina la tara si nu glumesc aicea, sa stii.
Toate cele bune,
Nea Marin
Nea MARIN,
Multumesc pentru trecere. Uite ca eu am 53 spre 54 si mai cunosc cate ceva. Sunt jurnalist si simt pt ca traiesc printre oameni, chiar cei de 50 de ani. Asta e! Mai „greseste” omul…
Cu respect,
Vali Nitu
Cu acest text v-ati asezat unde trebuie. Ma tem ca nu veti ramane aici ca este periculos pentru comoditate burgheza. Aici ati spus adevar. Dar eu, ca necomunist, ca necapitalist, ca nepucist va pun niste intrebari ca pentru persoana dumneavoastra:
1. Revolutionarii din 89 de ce nu isi asuma raspunderea faptelor lor?
2. Nu sunteti dintre aceia care ati dorit capitalism si acum il aveti din plin?
3. La lovitura de stat antiromaneasca tovarasele doamne ce au facut? Au dormit? Somn usor in continuare!
4. Mai admiteti teza micinoasa a binefacerilor capitaliste in conditiile unor asemenea constatari. Care este scopul fundamental al societatii capitaliste?Obtinerea de cat mai mult profit in contul bancar al burghezilor sau realizarea personalitatii umane cum postuleaza oficinele propagandei boieresti?
3. Cine sunt beneficiarii si cine sunt victimele loviturii de stat din 1989?
Scoateti-va iluziile din constiinta stimate cetatean ca sa vedem realitatea macar la varsta noastra si in ultima parte a vietii ca sa nu regretam ca am trait in minciuna adica degeaba.