(Partea II) Doua strategii opuse
In finalul episodului anterior subliniam faptul ca guvernul central, prin firmele de asset-management isi asuma responsabilitatea pentru finantarea tuturor intreprinderilor de stat neperformante. Iar acest joc bancar ingenios rezolva doar partial problema unui posibil colaps financiar. Erau lasate complet neatinse existenta citorva sute de miliarde USD in imprumuturi dezastruoase si irecuperabile – legate de zecile de mii de firme si companii neprofitabile, ceea ce facea Guvernul chinez sa se intrebe: “Ce ne facem acum?”
Asa cum e de asteptat in cazul unei tari care a suferit o schimbare la virful conducerii, exista doua solutii contrare:
Prima apartine generatiei personificate de Deng Xiaoping si Jiang Zemin sub lozinca „Dezvolta-te repede si se va rezolva”. Se poate spune ca, in timpul presedintiei lui Jiang desi conducerea chineza era perfect constienta de imensa datorie interna, aceasta nu dorea atacarea problemei chiar la origine – sistemul bancar – deoarece ar fi condus la colaps economic. Ca sa nu mai mentionam ca aceasta ar fi dus la alienarea nedorita a clientelei politice, direct beneficiara a creditelor ieftine. Viziunea lui Jiang presupunea ca toata lumea sa construiasca si sa fabrice tot ce se putea imagina in speranta ca ritmul de dezvoltare masiv va catapulta China in rindul tarilor dezvoltate – sau cel putin va ridica nivelul de prosperitate astfel ca populatia sa nu se revolte.
Cea de-a doua solutie apartine generatiei actuale aflate la conducere, reprezentata de presedintele Hu Jintao si cheama la o rationalizare atit a scopurilor dezvoltarii cit si a alocarii eficiente a creditelor. Conducerea vrea sa elimine filozofia „dezvoltare de dragul dezvoltarii”, sa elimine producatorii ineficienti si sa retehnologizeze. Cheia acestei strategii este o planificare centrala cu accent pe dezvoltarea economica a zonelor din interior – iar aceasta inseamna plasarea unui control strict asupra creditului. Presedintele Hu Jintao vrea ca imprumuturile bancare sa fie acordate numai intreprinderilor eficiente sau finantarii proiectelor de interes national – reducerea diferentelor dintre bogati-saraci, urban-rural, zonele litorale-interior.
Ambele solutii prezinta riscuri majore. Guvernatorii regionali si locali au imbratisat cu entuzism programul lui Jiang Zemin doar pentru a-si extinde zonele de influenta proprii. Pe masura ce imperiile economice ale acestor lideri locali cresteau tot asa crestea si cererea chineza de materie prima. Desi preturile la materiile de baza in 2003 si 2004 au crescut foarte mult, efectul asupra economiei chineze a fost neglijabil. China consuma 12% din energia mondiala, 25% din productia de aluminiu, 28% din cea de otel si 42 % din productia de ciment – dar furnizeaza doar 4,3% din productia mondiala. In ultima instanta, solutia lui Jiang, desi a furnizat o anumita stabilitate sociala, a condus la supraincarcarea economiei cu proiecte ne-competitive, o si mai mare datorie interna si o adincire a coruptiei in asa masura incit pedepsele capitale pentru frauda si delapidare au fost de ordinul miilor!
Cu toate acestea, solutia Hu Jintao ar putea avea riscuri si mai mari. In incercarea sa de a moderniza si rationaliza mostenirea Jiang, guvernul Hu se contreaza cu aproape toate conducerile locale si regionale, care n-au dus-o rau pe vremea lui Jiang. Rezistenta la schimbare a acestora a facut ca guvernul Hu sa adopte pozitii mai ferme fata de administratia locala, sa forteze mina unor guvernatori in anumite proiecte iar pe de alta parte sa foloseasca companiile de asset-management ale statului ca pe un eficient ciocan financiar. Din moment ce guvernul central a indepartat presiunea imprumuturilor neperformante din bancile de stat, acum are un instrument ideal de a smulge puterea locala din mina acelor lideri care nu arata entuziasm fata de schimbarile din politica guvernului.
Cel putin , asta ar trebui sa se intimple!
Dar oficialitatile locale s-au fortificat atit de bine in interiorul fiefului politic si economic incit pur si simplu ignora guvernul central sau chiar impiedica activ hotaririle guvernului! Totusi, guvernul Hu a facut oarecare progrese desi nu se poate misca prea repede de frica unui colaps sau a unei rebeliuni. Ca sa complice lucrurile si mai tare, strategia lui Hu se bazeaza pe a transfera fonduri din regiunile litorale bogate pentru a finanta reconstructia zonelor din interior, unde traiesc cei mai multi si mai saraci dintre chinezi.
Ori asta i-a iritat si mai mult pe acesti lideri din zonele litorale. Care lideri, tocmai au descoperit o noua sursa de finantare care tinde sa inlocuiasca traditionalul capital acum secat datorita schimbarilor din politica Beijingului. Si anume, piata subterana de imprumuturi, nascuta ca urmare a monopolului statului asupra bancilor din anii trecuti. Guvernul central estimeaza ca sectorul bancar subteran este in valoare de 800 milioane de yuani sau 28% din valoarea imprumuturilor din intreaga tara.
Intrebarea este – care din strategii va izbindi? Daca solutia Jiang va castiga atunci dezvoltarea va continua, impreuna cu cresterea preturilor la materii prime si materiale – dar va creste diferenta dintre bogati si saraci si degradarea mediului. Cel mai posibil rezultat va fi o mare rebeliune a regiunilor interioare pe masura ce banii se vor concentra in regiunile litorale, indelung favorizate de Jiang. Si asta presupunind ca sistemul financiar nu se prabuseste primul sub greutatea proprie. Iar rebeliunile recente din Huaxi (provincia Zhejiang) si Shanwei nu fac decit sa sublinieze afirmatiile de mai sus.
Cu toate complicatiile solutiei Jiang, contra-solutia Hu ar putea scutura si mai rau sistemul chinez. Strategia lui Hu, pe linga preturile mari si coruptia mostenite de la regimul Jiang va trebui sa taie in carne vie. Abordarea lui Hu aduce oarecum cu preceptele economice si finaciare occidentale dar chiar si in cazul cel mai fericit, guvernul va trebui sa desfiinteze mii de firme si sa se ocupe de masivul somaj ce va urma. De asemenea, va trebui sa elimine oficialii si afaceristii care s-au imbogatit in regimul anterior. Cea mai mare incercare a Beijingului este sa mentina tot acest razboi nedeclarat la un nivel tolerabil, pe masura ce va mari presiunea fiscala si rationalizarile asupra liderilor din zonele litorale.
Dar asa cum solutia Jiang poate duce la o masiva rebeliune rurala, strategia lui Hu poate conduce la o revolutie litorala. Caci pe masura ce Beijingul stringe surubul acei lideri din zonele de coasta vor face ceea ce oricine cu sabia lui Damocles deasupra capului va face: sa ceara ajutorul oricarui aliat disponibil – economic si politic. Iar daca istoria Chinei ne poate servi drept ghid, acesti lideri nu se vor opri la malul Pacificului.
Ultima oara, regiunile litorale s-au ridicat in timpul Revoltei Boxerilor. Atunci au obtinut independenta de facto ajutind puterile straine sa obtina sfere de influenta. Iar, printre altele, aceasta a rezultat intr-o disolutie aproape totala a autoritatii centrale.
Sursa:
Stratfor Geopolitical Intelligence Report – Peter Zeihan (Jan 10, 2006)