Sulico e păunul Spitalului.
După-amiezele, târziu,
Îmi place să merg la gard să-l privesc.
Mai iau în buzunar câte un miez de pâine
De la cantină
Şi îi arunc frumosului împodobit.
Da, da, ştiu că nu e voie.
Dar mi se rupe inima când ştiu că e singur.
Cel mai greu îi este, cred eu,
Că nu are cuib.
Aşa, poate şi-ar atrage şi el o femeie
Să-i ouă, să-i faca nişte pui!
Că i-am spus şi Feliciei,
Grasa de la spălătorie:
Să-i dea drumul dom’le prin oraş;
Să mai iasă şi el,
Să se mai plimbe prin parc.
Dar ce? te poţi înţelege cu fricoasa aia?
Se teme de nebunul de Ionescu,
Şeful, ăla de umblă toată ziua
Cu cheile atârnate de lanţ.
Până într-o bună dimineaţă
Când m-am decis să-l salvez.
Nu mai puteam să rabd, dom’le,
Condiţiile în care trăia bietul păun.
I-am deschis portiţa din spate
Şi am fugit la salon.
Doar lui Pavelescu, şchiopul,
M-am decis să îi spun.
Sulico a plecat şi n-a mai venit.
Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat.
Doar şchiopul îmi mai strigă
Din când în când, zâmbind:
„A zburat Sulico, bădie.
A zburat.”
Dan David, Los Angeles, 05-06-2005.
Fain! Ar fi putut fi de-a dreptul perfect, cred eu, daca se mai lucra oleaca la *ritm*.