Mare e puterea lacrimilor, îmi zic privind copilul cu ochii înlăcrimaţi.
Micuţ şi slăbuţ, gingaş şi inocent, acel pui de om cânta cu o putere extraordinară, tulburătoare.
Se sprijinea de bara metalică din mijlocul vagonului, aproape îmbraţişând-o.
Lacrimi sărate spălau obrajii micului cerşetor.
Era desculţ purtând doar un pantalonaş scurt şi un tricou mult prea mare.
Apoi, cu o voce plină de blândeţe, spuse:
– Vă rog! Ajutaţi-mă!
Nu aveam putere să-i vorbesc. În minte îmi suna strident refrenul cântecului.
„când ai o mamă
n-o poţi uita
fie bună sau rea
este totuşi mama ta..”
Mă ridic de la locul meu, îndreptându-mă spre puiul de om. Mă aplec la înălţimea lui şi îi mângâi obrazul ud.
Îşi ridică ochii înroşiţi, privindu-mă absent. Apoi întinse mâna şoptind:
– Vă rog, doamnă!
I-am întins o bancnotă şi i-am mângâiat iar obrazul.
Zâmbea fericit strângând în pumnul micuţ hârtia cu chipul lui Grigorescu.
Trenul opri, iar micul cersetor se repezi spre uşi, probabil doar pentru a schimba vagonul sau trenul.
De pe peron îmi făcu semn cu mâna, zâmbind.
– Mulţumesc, doamnă! îmi strigă în timp ce în difuzor o voce anunţa: „Atenţiune, se închid uşile!”
Apoi silueta micuţă se pierdu în marea de oameni din fosta Sălăjan.
