… o picatura de fericire divina e de necuprins; un ocean de fericire lumeasca are tarmuri…
*********
Zilnic dezarticulat launtric de incapacitatea sa de a izbindi un durabil si regenerator de fiinta tratat de pace cu – spaima de Credinta.
sa le invingi alteori sa fii invins, alteori sa cazi la pace cu ele… Caci toate fac parte din procesul nostru, individual si colectiv de constientizare si asumare a conditiei umane evoluind intru redobindirea arhetipului divin – cel adamic.
*********
Simplitatea este un har divin.
Si nu se dobindeste decit prin intelegerea lumii intru cunoastere de tine insuti si, odata cu aceasta, intru iubirea aproapelui ca pe tine insuti.
E tare lunga calea si spinoasa peste masura si plina de nebanuite primejdii. Dar poate fi strabatuta. Iar simplitatea se dobindeste pas cu pas, nu dintr-o data.
Primul prag ce trebuie invins e ca un sir de munti cu creste inalte, zimtate si taioase. Este pragul lepadarii de minciuna-zilnica odata cu iertarea de tine insuti. Vazuta sau nestiuta Credinta iti va fi calauza de nadejde, fiind Ingerul Domnului.
Ramine doar sa vrei a fi simplu ori sa traiesti simplist.
*********
Filmele documentare de televiziune despre Natura – nu o data superbe realizari artistice – ale ‘National Geographic’ sau cele de pe ‘Discovery’ , nu infatiseaza doar maretia si splendoarea Naturii, sau trag semnale de alarma privind dezastrele ecologice provocate de nesabuinta omului… Dincolo de toate acestea, mesajul evident si fundamental nu e decit unul: omul este stapinul Naturii si pe masura ce o descopera, prin cercetare sau prin greseli – cunoaste ce stapineste. Si pe masura ce omul cunoaste ce stapineste, implineste ciclul reintoarcerii la conditia sa de fiinta adamica. Iar in acel moment omul va fi in completa armonie cu Natura, caci va
re-exista intru Dumnezeu.
*********
In viata cotidiana, reflexul de atac al raului din noi prevaleaza aproape intotdeauna asupra reflexului de actiune al fiintei morale si responsabile din noi. Cel putin fiindca fiecare dintre noi a fost copil si a invatat mult mai repede sa injure decit sa spuna, multumesc.
De ce astfel ? Pentru ca ne nastem in Rai. Iar prima respiratie proprie, imediat urmata de un urlet ascutit, o avem in Iad. Apoi, toata viata noastra nu e decit o cautare a Raiului pierdut.
*********
Singurul lucru care cu adevarat ne tine in viata – este faptul ca suntem vii.
Caci poti fi foarte bine doar un om viu mimind viata. Si, orice rol ai juca, oricit de bun actor ai fi – nu vei fi decit un actor care nu a inteles niciodata in intregul sau si in toata profunzimea sa, filmul in care joaca. Si, nu-l va intelege vreodata. Nici macar nu poti spune: e tragic, ori e dramatic, sau e trist. Ori – e grotesc. Comic nici macar atit. Nu. Pur si simplu – e adevarat.
Da – singurul lucru care cu adevarat te tine in viata este faptul ca esti viu.
Iar faptul ca esti viu ?
Nimic altceva decit acel univers propriu tie, totusi inefabil, nemasurabil, fara durata, insa definibil prin Dumnezeu. Doar prin El.
*********
Instinctul de conservare al fiintei artistului autentic s-a manifestat dintotdeuna prin doua necesitati conditio sine qua non ale existentei sale: nevoia de a naste arta si nevoia de diseminare a artei sale.
Tragedia existentei artistului autentic se manifesta dintotdeauna printr-un (au fost, sint si vor fi mereu varii armistitii, dar niciodata pace) continuu conflict moral si etic si deontologic dintre fiinta launtrica a artistului (nevoia de a naste arta) si fiinta sociala a artistului (nevoia de disemniare a artei sale ).
Artistul a zimbit calm cind fiinta sa religioasa a reusit sa transforme acest conflict fie intr-o drama, fie intr-o comedie.
Si a zimbit senin, linistit cind arta sa si-a aflat confirmarea in zimbetul Lui Dumnezeu. Intotdeauna bun.
*********
Infinitatea Spiritului fiintei umane este data de Rugaciune.
Rugaciunea este Speranta intru Credinta.
Nu exista om fara Speranta.
Fiindca nu exista om fara dorinta.
Sfintul Ioan Damaschinul scria:
„Dumnezeu prevede totul, dar nu predestineaza totul.”
(Dogmatica II, 30)
Speranta intru Rugaciune devine Spirit infinit manifestat.
Devine Spirit intru Dumnezeu.
Atunci, Dumnezeu predestineaza – implinind anume Speranta.
Deci, Rugaciunea daruieste infinitate Spiritului fiintei umane.
Daruindu-L pe Dumnezeu.
………………………………….
Rugaciunea mea fundamentala este IISUS CHRISTOS.
Si, eu cred ca este singura rugaciune care-L daruieste direct si intru totul pe Dumnezeu.
Insa, calea e atit de spinoasa, atit de divina…
*********
Puterea de a ierta vine din Credinta si Constiinta-de-Sine. Constiinta-de-Sine se implineste in omul religios.
Cit despre omul religios…
Kierkegaard scria: omul incepe sa existe prin Credinta.
*********
(LEONARD OPREA // Februarie 2006 – Boston // din volumul „Respirind Ginduri si Cugetari”)
Domnule Oprea,
aveti dreptate cu simplitatea, cred eu. Si se vede ca mai aveti un lung drum de strabatut
pana acolo, chiar daca cugetati respirand (sau viceversa) – nu stiu cum sa interpretez precis titlul culegerii dvs. de cugetari din care ne-ati oferit cu generozitate cateva exemple.
Pe de alta parte, nu tot ce e simplu e neaparat si evident, dau exemplu numai afirmatia dvs. „mesajul evident si fundamental nu e decat acesta: omul este stapanul Naturii…”
Mie nu mi se pare deloc evident; mi se pare chiar fundamental gresit – e drept ca afirmatia respectiva e de sorginte biblica (se pare ca dvs. luati sursa asta drept litera de lege; nu-i nimic rau in asta, e optiunea dvs.).
De fapt, cand vine vorba de cugetare, cel mai periculos cuvant este tocmai acesta: „evident”.
Dupa parerea mea, nimeni n-ar trebui sa-l foloseasca! Sunt atat de „mancat” de avidentul asta, am facut atatea greseli bazandu-ma pe evidenta, incat cuvantul imi repugna cu adevarat.
Mie mi se pare ca, dimpotriva, nu suntem catusi de putin „stapanii Naturii” si ca tocmai din pricina ca nu stim s-o consideram ca pe-un partener, ca pe-o „sora” mai mare avem atatea probleme.
Tot de pe „Discovery” puteti afla ca istoria umana ( si drept urmare si religiile, un produs derivat) e (sunt) tributara (e) geologiei, geografiei, schimbarilor de clima. De multe ori, biologiei.
Foarte vechii nostri stramosi (care nu vorbeau de fapt *nici o limba*), se inchinau naturii, Pamantului, adica, pe care-o considerau drept o fiinta vie si o divinitate in acelasi timp.
Au supravietuit astfel, fara de angoase existentiale, zeci de mii de ani. De cand suntem „stapanii lumii”, avem probleme si, precum vedem, problemele astea devin tot mai acute.
Imaginea consacrata e aceea a unei colonii de bacterii ce populeaza o sticla cu lapte nefiert. Le merge la inceput bine, se inmultesc in draci, pe urma sfarsesc a muri pur si simplu de foame, inecate-n propriile dejectii. Asta-i soarta oricarui sistem *inchis* – paralela o faceti dvs…
Desigur, apelul la divinitate (spuneti-i Iisus, Dumnezeu, cum doriti), ajuta sa purtam mai usor povara din suflet. Fara discutie.
Insa de indata ce trece de conditia asta de realitate *interioara*, de crez personal, discursul incepe sa dea rateuri.
Desigur, sunt in dezavantaj, pentru ca nu cuget precum respir si , aici chiar in mod *evident* (nici un discurs care se respecta nu poate scapa de contradictzii, asta-i soarta discursului) nici macar nu respir intotdeauna cugetand. Si, dupa cum se poate deduce chiar din acest mesaj, pot chiar scrie fara macar a cugeta.
Toate cele bune,
Nea Marin
P.S. N-o luati, va rog, drept un atac la persoana. Eu „atac” doar afirmatii. Din punctul *meu* de vedere, care poa’ sa nu fie cel corect. In cazul asta, nu ne vom intalni niciodata, caci eu ma voi caza in mod *evident* la „subsol”.
Un titlu sugestiv,
Ar fi interesant de discutat reconcilierea pe care o vede autorul intre acele texte in care omul este sugerat ca ” dezarticulat launtric”, inspaimantat de sine insusi pana si iubirea il inspaimanta si finalul unde ni se da ca alternativa credinta, Dumnezeu.
Cum se ajunge de la una la alta Domnule Oprea? Care e determinismul launtric ce face ca mintea noastra sa isi programeze o solutie salvatoare in credinta. De ce nevoia de destin favorabil ne guverneaza viata? O fi aceasta o alta spaima de suferinta? De ce de cele mai multe ori nu cerem divinitatii adevarul ci doar fericirea noastra?
Poate fi Dumnezeu o alegere deja luata, sa spunem preexistenta in miezul constiintei, iar destinul nostru doar explicatia, revelatia justificarii acestei alegeri?
Cu stima,
Ioana