caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Relativităţi Culturale



 

Xenia KARO despre Recursul la memorie

de (28-2-2006)

Un inel de sârmă

„Dacă ai curajul să te gândeşti simultan la bombardier şi la gamelă, nu poţi evita viziunea tragică a istoriei.”
Tzvetan Todorov,

“Memoria răului, ispita binelui. O analiză a secolului”

Ileana Mălăncioiu, “Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache”, Polirom, 2003

Cu ceva timp în urmă, pe când mă pregăteam să înfrunt şi eu căile delicate ale unui studiu despre tandemul dintre poetic şi politic în poezia noastră de până în 1990, am vorbit despre proiect unei profesoare, ale cărei opinii erau la mare preţ pentru mine în vremea studenţiei. În locul încurajărilor pe care le aşteptam, aceasta a făcut un gest de lehamite şi mi-a spus: ”Ce-i cu atâtea discuţii pe subiectul ăsta? Cu ce ar fi mai prejos Vergilius sau Horatius dacă nu opera lor ar fi ajuns la noi ci piperul biografic?”. De atunci, reacţia aceasta a devenit un loc comun, iar publicarea diverselor “picanterii” a început să pară contra naturii, cumva inutilă şi de prost-gust, părea că răul devenit armă retorică ameninţa memoria, şi implicit identitatea, apud Ricoeur. Remarca de care am amintit mai sus m-a determinat să mă gândesc mai bine la ce am de făcut, să-mi clarific obiectivele.

Mi-am dat seama că nu mă interesa câtuşi de puţin cine şi cum a trăit de pe urma răului, ci mă interesa cine şi mai ales cum a făcut binele şi a supravieţuit. Mă interesau cei care care au jonglat/fentat/ înfruntat (după posibilităţi) un sistem opresiv şi cum; nu picanteriile ci singurul (dar extrem de complexul) moment de inserţie a biograficului în text, recte momentul întâlnirii cu cenzura, momentul care a generat domeniul literaturii în totalitarism.

În virtutea prezentului, căutam să asimilez o memorie. Parcurgând mărturii strict biografice emoţionante sau cinice, trecând prin receptarea critică uneori prudentă, uneori comică, am ajuns şi la cartea de convorbiri cu Ileana Mălăncioiu, iniţiate de Daniel Cristea-Enache.

A scrie despre poeta şi omul Ileana Mălăncioiu a fost ca un premiu a cărui savoare am încercat s-o prelungesc cât mai mult, să amân cât mai mult predarea materialului spre publicare. Un aspect totuşi m-a intrigat în această carte şi nu m-aş fi simţit obligată să-l inserez dacă nu ar fi afectat alarmant profilul cărţii. Criticul îşi afirmă– total nepotrivit, aş observa- crezul “autonomiei estetice” şi numai despre aşa ceva nu este vorba. El este cel care o provoacă pe intervievată să vorbească despre ceea ce se întâmplă mult în spatele textului, iar o astfel de afirmaţie poate devia o mărturie (preţioasă) în zona inutilului.

Niciodată nu mă întrebasem asupra eului biografic al poetei, mulţumindu-mă cu datele standard. Îmi iau ca alibi admiraţia pentru poezia sa şi spun de la început că am citit convorbirile cu răsuflarea tăiată, impunându-mi să cred. Dacă memoria e ridicată la rangul de criteriu al identităţii (cf. Locke), nu pot să nu mă întreb cu naivitatea celui care nu a trăit aşa ceva cum a fost posibil să nu mori?

Condiţia e dată de mediul claustrant, stricto sensu, al unei eprubete în care soluţiile fricii şi inculturii neutralizau (neutralizaseră?) posibilele opţiuni personalizate în jurul curajului şi/sau nebuniei de a se opune, cum se vede acum. Vedem în fapt o eprubetă din care ieşeau doar soluţiile sechestrării, cenzurii, o eprubetă în care la început a fost doar poemul epico-idilic şi din care s-a dezvăluit existenţa unui pericol nebănuit mai înainte: acela al “posibilităţii sechestrării complete a memoriei”, după o formulare a lui Todorov. Retrospectiva ne arată nici mai mult nici mai puţin idealul mulţimii dresate, al creierului potrivit cu foarfecele după exigenţele obedienţei, eşuând în (şi întreţinând) fundătura minciunii prin excelenţă şi, fireşte, în cea a rizibilului. Acesta e mediul unei Românii în care poeta Ileana Mălăncioiu simţea “efectele dictaturii prin toţi porii…”(194) şi în care avea ghinionul să fie scriitoare.

Citindu-i relatările nedumerirea mea a fost şi mai mare: o asemenea descriere a circumstanţelor socio-politice e decelabilă în majoritatea referirilor la perioada totalitară, nu de puţine ori în culori mult mai sumbre, dar strict în paginile acestei cărţi nu doar că n-am întâlnit acordurile (auto)victimizării sau măcar firul vreunui compromis salvator şi omenesc, ci, mai mult, am găsit rememorarea unei intransigenţe morale şi, în acelaşi timp, a unei forţe nu atât de rezistenţă, cât de opoziţie fermă.

Condiţionatul este un eu -“martor implicat, scriitor care caută să-şi înţeleagă timpul” (cf. Todorov) şi mai mult, un eu programat genetic să recepteze realul mult mai violent decât ni se întâmplă nouă, celorlalţi:“…eu am obsesia cuvintelor care reverberează şi schimbă atmosfera din spaţiul unde sunt rostite” (p. 9). Eul despre care vorbim avea “neajunsul” de fi al unui/unei poet/poete şi, prin aceasta, freudianul “travaliu al doliului” a devenit sursă de tortură continuă şi, implicit, termen limită pentru opţiunea morală. Iar moralitatea din eprubetă era un act de eroism. Eul acesta (încă îl numesc) biografic a primit în plin diversele experienţe care au fost transfigurate în volumele de poezii. Ne întâlnim în felul acesta cu unul dintre poeţii lipsiţi de privilegiul (şi aceasta este o particularitate a scriitorului din totalitarism) de a-şi deregla voluntar simţurile, de a-şi provoca înţelegerile profunde, de a se concentra şi autosugestiona. Banala intersectare cu exteriorul/materia/sistemul însemna, pentru Ileana Mălăncioiu, o luptă în alb şi negru, pariul fiind dereglarea reală şi definitivă (“moartea psihică”, după cum spune poeta) şi tot ce sperai să obţii era griul. Aflăm din carte cum poeta a fost încolţită de securitate, cum a fost concediată din diverse redacţii, cum s-a luptat cu cenzura să-şi publice volumele sau să publice pur si simplu, în calitate de redactor, articolele colegilor de breaslă neconforme cu ideologia oficială, dar bune pentru public in spe. Surpriza vine din faptul că nu ni se vorbeşte în carte despre cum să-ţi faci insuportabilul suportabil, ci, pur şi simplu, cum să-ţi faci insuportabilul şi mai insuportabil. Mă gândesc acum la episodul referitor la experienţa poetei la Animafilm. Intrată aici după o lungă perioadă de “şomaj” pentru că nu-şi abandonase convingerile, va fi nevoită să plece din acelaşi motiv: “Şi am început să strig, ca din gură de şarpe, că dacă şi-a imaginat cineva că în preţul cu care am fost angajată intră şi obligaţia de a da informaţii ori autografe securiştilor care bîntuie pe acolo s-a înşelat. (…)

Din ziua aceea am înţeles că îmi va fi imposibil să mai lucrez cu ea şi nu peste mult am plecat şi de la Animafilm, deşi nu-mi era uşor să rămîn iar pe drumuri” (97). Frontiera alunecoasă a imposibilului- pe care şi azi ne-o desenăm după propriile imperative- a fost şi zona contradicţiilor absolute dintre conştiinţa individului şi Establishment, a îndreptăţirilor absolute, a definiţiilor prin excelenţă futile. Stricto sensu, “imposibil” se dovedeşte cuvântul în jurul căruia s-au trăit şi s-au scris atâtea memorii, cuvântul care pune în alb sau în negru la un moment dat şi decisiv şi care transformă imperativele în obsesii: “… ceea ce mă obseda mai mult decît moartea era moartea psihică şi învierea vieţii” (278).

La categoria Celălalt
sunt evocate cu gingăşie/ironie, după caz, persoane, întâmplări care au mutat-o de pe un drum pe altul, persoane alături de care/din cauza cărora a găsit calea sau i-au confirmat-o: Aurel State- “prietenul meu, prizonierul” (56), Virgil Mazilescu, Marius Robescu, nume legate de o altă noţiune cheie a vremii, anume cultul prieteniei, apoi, Dimisianu văzut ca “un intelectual foarte serios” (74), Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, Gabriela Melinescu: “Trăind în apropierea unor oameni care au venit spre mine din direcţii opuse, a trebuit să cântăresc tot ce mi se spunea cu inima şi cu mintea mea şi cred că asta m-a ajutat să înţeleg mai bine ce s-a întâmplat şi să rămîn eu însămi, atît înainte de 1989, cît şi după aceea” (57) sau, după cum spunea Rousset: ”Nu este posibil întotdeauna să acţionezi. Este oricând posibil să înţelegi”.

Cu gravitate este adus în pagini pattern-ul bacovian. Aflăm de la sursă despre cum s-a întors poezia după 1960 către interbelici, eliberată de directivele “estetice” ale începutului, cum instinctiv imperativul de semnificanţă al modernităţii l-a înlocuit pe cel al semnificaţiei (şi de aici spectacolul stilistic încă nenormat al textelor de după ’60); aflăm cum nu se mai punea problema duelului între generaţii, ci cum existenţa literară devenise un fel de cursă de câteva decenii-obstacole cu ştafetă: “Pe cei din generaţia mea, timpul cenuşiu pe care l-am străbătut ne-a făcut sa fim mai aproape de Plumbul lui Bacovia decât de Jocul secund al lui Barbu…” (9). Iată cum reprezintă Ileana Mălăncioiu ţesătura vremii: “… singurul lucru care ne rămînea de făcut era să ne asumăm condiţia alergătorului de cursă lungă şi să refuzăm plata oricărui tribut. Întîlnirile noastre nu erau ale unei generaţii care cucerea teren în lupta cu cele dinaintea sa. Erau ale unor tineri aflaţi în căutarea altora care gîndeau ca ei, fiindcă altfel exista riscul să piară în singurătate” (77).

Imposibilul exact definit şi cultul aproapelui prieten apar drept formula pentru materialul dacă nu ideal, cel puţin funcţional în ecranarea alterării, înţeleasă ca diluţie, în sensul chimic la termenului. De cealaltă parte, apar, ţinte ale ironiei poetei, “nulităţile din redacţie”, seduşii onorariilor, cu rolul lor în justificarea şi menţinerea tensiunii, dar, aşa cum spuneam la început, nu au loc în limitele acestui articol, iar tonulrelatării nu mai permite completări de oriunde ar veni pentru că din fiecare pagină, se ridică furie, indignare, însingurare. Trecutul e prea brutal, de nestăpânit şi dă buzna în cuvinte, iar Ileana Mălăncioiu are meritul de a nu aluneca într-un discurs maladiv, comod-autovictimizant sau violent revendicativ. Nu stilul, literaritatea trebuie căutate în această carte (şi ca ea, nu foarte multe); împrejurările existenţiale solicitante la extrem anulează de iure devierea într-un plus de sens, transmit atât excedarea, cât şi neliniştea după o bătălie în legătură cu care nu eşti prea sigur că ai câştigat-o.

Dacă opţiunea determină identitatea, te întrebi, volens nolens, cine/cum este Ileana Mălăncioiu. Un om vulnerabil şi neverosimil, aş spune ca să mai rămân puţin în zona aceasta a esenţelor tari.
Xenia Karo

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Poarta 31

Te-am condus la terminal, unde ti-am înmînat un "Bic" albastru. Aveam impresia si senzatia ca eram singuri în acel vast...

Închide
3.15.203.242