Te-am condus la terminal, unde ti-am înmînat un „Bic” albastru.
Aveam impresia si senzatia ca eram singuri în acel vast aeroport, izolati de restul lumii, ca timpul se oprise…
Hotarîrea ta de a pleca spre alte orizonturi pentru o perioada nedefinita era , un amestec de vitalitate si de tandrete obsedanta…
Ai închis ochii pentru o secunda, am fost tentat sa-ti sarut pleoapele, dar mi-ai facut un semn discret, era deja momentul despartirii, „cîntecul lebedei” îmi inunda
timpanele…
Ne-am îndreptat spre poarta 31, am ramas la un pas în spatele tau…
Ai disparut fara sa te uiti înapoi! Ce mult as fi avut dorit sa-ti intersectez privirea acelui moment precis, suspendat în eternitate, ar fi fost pentru mine ceva concret, material, constant…
Am început sa ma rog în gînd sa NU poti trai fara mine, sa-mi revii si sa ne regasim tot aici, în acest aeroport, unde numai timpul nostru s-a oprit, nu si viata mea…
Stiu si simt ca vei reveni, caci distanta care ne separa este relativa si temporara, pe cînd ceea ce ne „leaga” de ani este mult mai solid si mai trainic, ca Zidul Chinezesc…
Autor: Astrid Argeseanu, Franta
