ACUM.TV

Izbucnit nu se ştie de când şi perpetuat de-a lungul timpului, cu perioade mai lungi sau mai scurte de război sau de acalmie, războiul dintre femei şi bărbaţi, precum misiunile de pacificare ale americanilor, pare veşnic.
Aproape cu oricare dintre membrii unei „tabere” discuţi, îşi apără cu îndârjire punctul de vedere, ajuns aproape la fel de interesant precum disputa cu oul şi găina, şi cam cu tot atâtea şanse de a se rezolva vreodată. Înclin să cred că foarte puţini au auzit că, dacă orizontul unui om s-a îngustat atât de mult încât a ajuns la dimensiunea unui punct, omul spune: „Iată punctul meu de vedere”.

Lipsa de toleranţă precum şi lipsa de delicateţe au încins lucrurile atât de mult, încât supărarea mocneşte permanent şi izbucneşte te miri unde şi pentru ce.
Viaţa a obligat femeile să lucreze deoarece un singur salariu nu mai ajunge pentru a face faţă nevoilor familiei. Tradiţia însă presupune că menajul le aparţine în întregime, astfel încât, copleşite de muncă, femeile nu prea mai au timp să arate ca nişte femei. Şi nici să aibă răbdarea necesară pentru a accepta dorinţa de menajare a bărbaţilor obosiţi după o zi de muncă, pentru că nici ele nu sunt odihnite. Ba chiar deseori sunt mai copleşite de câte au de făcut acasă şi la serviciu.

A apărut dorinţa de a li se recunoaşte dreptul la egalitate cu bărbaţii. Şi li s-a recunoscut. Mai că-ţi vine uneori să începi lupta pentru emanciparea bărbaţilor, sătui de atâta „inegalitate”.
Bărbaţii, jumătăţile femeilor, au lăsat să fie chiar mai egale decât ei. Nu le mai oferă locul, le bat pe umăr colegial, le lasă să ducă deseori greul casei, nu mai oferă flori, ca să-şi poată da seama că de fapt sunt camarazi. Scriam într-un articol din ziarul meu că, într-un autobuz era aşa o aglomeraţie, încât chiar şi câţiva bărbaţi stăteau în picioare. Entuziasmant chiar!

Şi uite aşa se întrec zi de zi, care mai de care, pentru a dovedi că sunt ceea ce de fapt nu sunt. Dacă simţi nevoia mereu să dovedeşti ce eşti, e clar că nu eşti ceea ce crezi că eşti. Evidenţa nu trebuie dovedită (decât poate în societatea românească, dar nici aici nu mai poate dura mult), ea sare în ochi.

Astfel am ajuns şi unii şi alţii să vorbim fie de eternul feminin, fie de specificul masculin, evident cu maliţiozitate, considerând că fiecare deţine adevărul absolut. Şi să ne închidem într-o carapace, jigniţi, neînţeleşi, neajutoraţi, tensionaţi.
Şi, în loc să ne ajutăm reciproc, să discutăm deschis problemele, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alţii, ne alienăm pe zi ce trece.

De fapt nu suntem egali în nici un caz, nici femeile cu bărbaţii, dar nici bărbaţii între ei, după cum nici femeile nu sunt egale între ele. Este adevărat că Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa, dar nu identici. De aceea, în loc să ne torturăm zilnic, mai bine am încerca să ne înţelegem, să colaborăm, pentru că suntem jumătăţile aceluiaşi întreg, de aceea niciodată separaţi nu ne vom simţi bine. Ne va lipsi întotdeauna jumătatea. De obicei jumătatea plină.

Acest articol a fost publicat luni, 3 aprilie 2006 la rubrica Savoir Vivre.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.