Îmi las trupul în ploaie. Vreau să-mi ude pletele, să-mi curgă şiroaie de apă pe faţă, lăsându-se uşor pe corpul meu, accentuându-mi sânii plini de dorinţă, lăsând să se reliefeze sfârcurile ce vor face orice trecător să vibreze.
Tu,… cu trupul tău superb îţi îndrepţi paşii spre mine, sărutându-mi fiecare picătură ce se prelinge pe faţa mea, „alergând” după fiecare strop de ploaie care acum îşi revarsă toată furia asupra noastră.
Plouă! Puţin ne pasă! Trecătorii din jurul nostru ne privesc miraţi. Ei nu ştiu, probabil, ce înseamnă să iubeşti cu adevărat. Noi, însă, da!
Nu ne pasă de nimic. Tunetele vor parcă a ne „trezi” din starea noastră pe care o avem, apoi fulger după fulger ne „fotografiază” în cea mai tandră îmbrăţişare.
E seară, poate! Ori poate este atât de înnorat cerul, încât e pur şi simplu noapte.
Numai fulgerul care ne reflectă din când în când, ne dă alura unei frumoase perechi ce sta îmbrăţişată în ploaie amândoi uzi, dar plini de fericire…
Rochia mea e udă şi se pot observa formele trupului meu, cu acea rotunjime a burţii, care în acest moment spune multe.
Îmi iei faţa în palmele tale şi-mi săruţi ochii, nasul, buzele, ca, apoi, să-mi „usuci” faţa cu sărutările tale. Setea ta de iubire e atât de mare, încât toate picăturile de ploaie nu-ţi sunt suficiente pentru a-ţi potoli setea.
Suntem doi îndrăgostiţi. Doi copii superbi, supuşi frumuseţii acestui sentiment atât de natural şi uman.
E rece afară! Noi nu simţim, numai corpurile noastre trec printr-o încercare grea, luptându-se cu focul ce e în sufletele noastre pure.
Te apropii mai mult de mine, vrând parcă să-mi încălzeşti trupul cu căldura corpului tău. Cămaşa ta stă lipită de tine, scoţându-ţi în evidenţă pieptul tău atât de dorit de atâtea femei…
Sunt fericită! Numai la gândul că-mi aparţii, mă simt minunat, iar corpul meu e cuprins de o vibraţie nemaiîntâlnită, ce nu-mi lasă în pace simţămintele.
Suntem îndrăgostiţi! Asta nu o spun eu, ci cei care ne văd… Aud parcă voci lângă noi, care spun: „Uită-te ce frumos se iubesc! Mai ţii minte? La fel eram şi noi cândva! Ce frumos e!”
Ne uităm la ei. Sunt doi bătrâni sub o umbrelă, zgribuliţi de frig, dar atât de frumos, ţinându-se de mână… Le zâmbim în semn de respect. Cei doi ne fac cu mâna şi ne răspund la fel de plăcut cu aceleaşi zâmbete.
Ne privim ochi în ochi, apoi ne dăm seama că suntem uzi leoarcă, până la piele. Îmi cuprinzi talia, mă strângi la piept şi-mi şopteşti:
„Iubito, haide acasă, nu vreau să răceşti. Vom face un duş fierbinte, un ceai şi,… în pat cu noi…”
„Da scumpul meu”, apoi un strănut făcu ca hotărârea ta să fie la timp luată.
Mână-n mână, am pornit pe drumul asfaltat, lăsând în urma noastră urmele paşilor celui mai scump cuplu.
