Noi românii spunem deseori că nu poţi cere omului ce nu are, ceea ce este perfect logic. Prin educaţie, cunoscând calităţile şi defectele semenilor noştri, înţelegându-i şi acceptându-i aşa cum sunt, putem practic să ne înţelegem cu toată lumea. Dar, pentru a şti ce poţi cere cuiva, trebuie mai întâi să ştii ce poate el da şi să încercăm să-i cunoaştem pe cei din jurul nostru. Dacă poţi tolera pentru perioade limitate de timp moduri de gândire şi de acţiune total diferite de ale tale, este foarte greu, practic imposibil s-o faci zi de zi şi ceas de ceas.
Aşa se explică de ce oameni care la un moment dat s-au înţeles foarte bine, pentru că nu stăteau tot timpul împreună, după căsătorie ajung ca doi străini, dacă nu chiar duşmani. Când îţi alegi partener de viaţă trebuie să ştii foarte exact dacă îi poţi tolera defectele, întrucât calităţile se acceptă foarte uşor. De câte ori ne deranjează ceva la oamenii din jur, încercăm să-i schimbăm pe ei. Rareori sau niciodată nu ne gândim că noi suntem cei care trebuie să ne schimbăm. Nimeni nu schimbă pe nimeni, aşa cum nici pe noi nu ne poate schimba cineva, iar încercarea de a o face pe termen lung nu va da rezultatele scontate pentru că forma nouă, nepotrivită firii noastre, va fi cumva ca un fel de „Pat al lui Procust” în care nu se poate sta comod.
Casatoria prin definitie e un compromis, in care doi oameni incearca sa rezolve probleme pe care singuri nu le aveau.