Am vazut, nu de mult, o caricatura ce intruchipa, sub infatisarea unei femei oarbe, cu bastonul alb, drumul la raspantia dintre trecut si viitor. Trebuie sa recunosc cu franchete ca, la inceput, ideea-simbol m-a intrigat.
Fiindca, mi-am zis eu, cu tot noianul de poticniri si sperante spulberate, nu ne mai aflam, ca-n 1989, la raspantia respectiva, optiunea poporului roman fiind clara: desprinderea de comunism si construirea unei societati capitaliste prospere, in care sa primeze, sub domnia democratiei, bunastarea si legea. Scuturand, insa, putin realitatea de teorie, am inteles ca desenul respectiv reflecta o deruta de fond a populatiei, si anume convingerea ca tara nu trebuie sa fie, precum bastonul cel alb.
Oricat am dori noi sa fim optimisti, realitatea ne obliga sa privim lucrurile cu obiectivitate. Imediat dupa Revolutie, un politolog controversat, si batjocorit cu epitete vitriolente, avusese “neobrazarea” sa afirme ca tara isi va reveni abia dupa vreo 20 de ani. Lumea a fost indignata-adica pentru ce am facut, noi, Revolutia, si ne-am scuturat de napasta rosie? Mai mare ineptie nici ca se putea!
Ineptie ? Din pacate “prezicerea” s-a dovedit un adevar anticipat lucid, in conditiile in care, in loc sa cladim, mai departe, in alte conditii si pe alte baze-bazele proprietatii private-economia si viata sociala, ne-am apucat de demolat. Si am facut-o cu voluptate, iar unii dintre semenii nostri s-au repezit asupra prazii, de parca era devorat un dusman, nu avutia tarii. Iata, deci, ca am pierdut 16 ani, din punct de vedere economic, si judecati si singuri daca “miracolul” revenirii este posibil, in conditiile bajbaielii si ale rupturilor economice, in care faradelegea este suprema in statul de drept.