(Partea I) Modelul chinez
De citiva ani asa zisul “miracol chinez” este la ordinea zilei in sectiunea economica a mass media din toata lumea. Peste tot intilnim articole despre “cea mai rapida crestere economica din Asia” sau “China – depaseste Marea Britanie ca a patra economie pe glob”, articole care descriu China ca o pasare Phoenix ce se ridica din cenusa sistemului maoist pentru a deveni o noua provocare globala.
Dar ca si pasarea Phoenix, ideea transformarii Chinei intr-un gigant ramine un mit.
Pietele vestice erau constiente de aceasta situatie de peste o decada. Din 1995 incoace, investitiile straine din economia Chinei au atins aproape 1,1 trilioane de USD dar mai mult de jumatate din ele nu au fost “straine” deloc. Au fost de fapt bani “recirculati” prin mecanisme financiare de catre oamenii de afaceri locali si oficialii administratiei pentru evitarea taxelor. Investitiile occidentale in China au ramas surprinzator de constante la aproximativ 7 miliarde de USD anual.
Este adevarat ca ritmul de crestere economic a fost extrem de puternic dar cresterea economica nu inseamna automat si o economie sanatoasa. Problema majora a Chinei, inabilitatea de a aloca capitalul in mod eficient este integrata in modelul sau de dezvoltare. Scopurile modelului – urbanizarea rapida, ocuparea unei forte de munca imense si maximizarea fluxurilor de capital – au fost atinse dar in detrimentul profitabilitatii si a cresterii capitalului. China se va trezi, in timp, confruntata atit cu succesele cit si cu insuccesele sale.
Modelul economic chinez opereaza astfel:
Bancile de stat detin monopolul depozitelor care le permite sa profite de avantajul legendar al ratelor asiatice la conturile de depozit (savings) si astfel sa se asigure de fonduri masive de capital. Bancile de stat imprumuta apoi intreprinderile de stat. Prin aceasta se ating 2 scopuri: primul, asigura Beijingul sa mentina controlul asupra sistemului economic si politic; al doilea, datorita faptului ca imprumuturile bancare erau eliberate frecvent si la o rata subventionata – iar bancile erau destul de laxe in ce priveste recuperarea banilor – guvernul putea garanta locuri de munca maselor chineze. Acest ultim punct era critic pentru Biroul Politic al PC Chinez: ei stiau foarte bine ce se poate intimpla cind proletariatul se revolta. De fapt, in acest fel au devenit ei Birou Politic! Mentinerea acestei practici monetare au condus la starea actuala in care, intreprinderile de stat sunt atit de inglodate in datorii incit balanta lor de venituri si cheltuieli este o gluma iar bancile de stat inoata printre imprumuturi nerambursate. Surse independente estimeaza aceasta suma ca fiind între 35-50% din PIB. Dar atita timp cit sistemul ramine inchis, acest proces poate fi mentinut la infinit. Ce mai conteaza cind bancile sunt garantate de stat si protejate fata de orice competitor si se bucura de acces exclusiv la toate depunerile investitorilor din intreaga tara?
Acest sistem initiat de Deng Xiaoping in 1979 a ajutat mult China sa devina o putere economica majora, printr-o urbanizare rapida si dezvoltare economica fara restrictii. Si atita timp cit China isi mentine sistemul financiar sub control, acesta va ramine invulnerabil.
Problema pe care o are China de rezolvat nu este cu sistemul sau inchis: ea este de acum membra a WTO (Organizatia Mondiala a Comertului) si aproape jumatate din PIB-ul sau este prins in comertul international. Angajamentele sale fata de WTO obliga Beijingul sa permita companiilor straine sa concureze pe piata bancara chineza fara restrictii. Dar fara niste ajustari severe aceasta schimbare va drena rapid capitalul din sistemul bancar chinez.
Chinezii sunt constienti de problema, dar au avantajul – spre deosebire de sovietici – ca nu ascund nici natura si nici marimea problemei. Mass media de stat chineza a ridicat de acum doi ani problema creditelor neperformante iar oficialii se consulta regulat cu specialistii si oamenii de afaceri cu privire la ce e de facut pentru a se evita o catastrofa.
Rezultatul a fost o serie de masuri de umplutura doar pentru a cistiga timp. Printre acestea cea mai profunda a fost o reforma partiala a sectorului financiar. Guvernul a infiintat o serie de firme de asset-management care sa preia creditele neperformante de la bancile de stat. Aceste banci, devenite “performante” scot apoi actiuni pentru a fi cumparate de investitorii straini.
Pina acum pare un scenariu din care toata lumea castiga: investitorii straini capata acces in sectorul financiar iar bancile de stat evita falimentul. In plus, se spera sa se implementeze anumite masuri de disciplina, management si control in sistem care sa invete bancile de stat cum sa acorde imprumuturile si care, in final, sa conduca la formarea unui sector financiar sanatos. In acelasi timp, se presupune ca bogatii investitori straini vor avea un interes legitim in mentinerea noilor parteneri de afaceri – si, prin extensie, guvernul chinez! – pe linia de plutire.
Partea negativa din tot acest proces este aceea ca guvernul central, prin firmele de asset-management isi asuma responsabilitatea pentru finantarea tuturor intreprinderilor de stat neperformante. Dar acest joc bancar ingenios rezolva partial problema unui posibil colaps financiar. Sunt lasate complet neatinse existenta a citorva sute de miliarde USD in imprumuturi dezastruoase si irecuperabile – legate de zecile de mii de firme si companii neprofitabile.
Iar aceasta se traduce printr-o intrebare de baraj pentru Guvernul chinez: “Ce ne facem acum?”
(va urma)
Sursa:
Stratfor Geopolitical Intelligence Report – Peter Zeihan (Jan.10, 2006)