Runaway girl L-a întrebat pe primul trecător întâlnit pe drum; era un bărbat de înălţime mijlocie care stătea rezemat de un pom plantat chiar la colţul străzii.
– Da domnule; luaţi-o dumneavoastră la dreapta şi ţineţi-o tot aşa, cam o milă bună, o milă jumate, poate. La casa cu geamurile sparte luaţi-o la stânga pe cărarea ce urcă spre deal.
I se părea că zăreşte o strălucire stranie în ochii ce băteau spre roşu; parcă era o magmă a cărei fierbinţeală străbătea prin crăpăturile unei cruste întunecate. Nu era prea înclinat să-l creadă.
Abia putu să plece de lângă omul rezemat. Parcă un fir cleios, elastic, îl trăgea de picioare şi-i îngreuna paşii. Se îndepărtă abia, simţind un spasm îngheţat pe şira spinării; ca un şarpe urcându-i încet spre ceafă. „O fi beat?” se gândi, „sau drogat?”
– Bine domnule; mulţumesc!
Ce i-o fi venit să pornească atât de târziu? De fapt sosise la hotel abia pe la cinci. Era foarte obosit după călătoria îndelungată şi aţipi de cum se întinse, îmbrăcat, pe canapeaua moale. Când se trezi, televizorul funcţiona cu sonorul anulat; ştirile din Orientul Apropiat. Proaste. Geamurile erau întunecate. Se făcuse târziu.
Merse în direcţia indicată de persoana cu ochii roşii; -sau înroşiţi? Era întuneric; strada era practic ne luminată. De la unele ferestre sau vitrine luminate cât de cât, se mai zărea puţin şi pe trotuarul destul de prost îngrijit dealtfel. I se păru, sau pe marginea trotuarului, în spatele unor stâlpi în vârful cărora ar fi trebuit să ardă lămpile iluminatului public, îi apăreau din când în când pâlpâirile roşcate pe care le sesizase şi în ochii omului rezemat? Îşi zise că întunericul îi face feste şi îşi continuă drumul. Şarpele rece i se tot zvârcolea pe spate; parcă i se încolăcea în jurul gâtului, acum.
Trebuie să fi ajuns, aproape. Mergea de o jumătate de oră, poate şi mai mult. Temperatura scăzuse simţitor. Îşi strânse pardesiul subţire pe lângă corp. La mijlocul lui februarie, vremea era de obicei bună în Los Angeles; noaptea, temperatura nu prea scădea sub şaisprezece grade Celsius; îi era frig, totuşi.
Casa cu geamurile sparte îi apăru brusc în faţă. Citi la colţul casei sub streaşină, numărul vopsit pe perete: 13613. Flower Str. „În fine, sper să nu mai dureze prea mult!”
În toată cursa aceasta, în ultimele patruzeci şi cinci de minute nu întâlnise nici o persoană pe stradă. I se păru că întreg cartierul este foarte puţin sau aproape deloc populat.
„Doamne, pe ce coclauri m-a trimis Laura! Dacă ştiam, nu primeam această misiune nici pentru o căruţă de bani! Ce i-o fi venit oare să accepte să se ocupe de acest caz?. Lui i se păruse dubios de la bun început. Şi cum să i se fi părut altfel?
„Domn în vârstă, numele meu este Veron, celibatar, ofer spre traducere un vechi papirus egiptean unei tinere traducătoare experimentate, capabile să-l traducă.
Pot fi întâlnit exclusiv în noaptea de ajun a Zilei Sfantului Valentin, de la 11:00 p.m. până la miezul nopţii, în Los Angeles, Westholm Court, 1313, Zip Code 90001.
Oferta, însoţită de fotografia solicitantei şi de o scurtă autobiografie-(CV), să fie aduse la adresa de mai sus de către un bărbat mai tânăr de cincizeci de ani. Se va legitima cu un document valabil în California.”
Îşi pipăi buzunarul de la piept al sacoului; simţi plicul cu documentele.
„Ce naiba, s-a răcit atât? Tremur de parcă aş merge pe un câmp înzăpezit!” Cu toată senzaţia de frig, simţea cum îi ţâşnesc şuvoaie fierbinţi din ochi; parcă ar fi avut febră. „Asta mi-ar mai trebui acum!!”
La fiecare dintre cele patru ferestre de la stradă ale casei de la numărul 13613, ardea câte o lumânare roşie amplasată în câte un pahar din sticlă verde-deschis. Se crea o lumină stranie, roşie-verzuie, cu o irizare slab violetă. Deasupra fiecărei lumânări aprinse atârna de un lanţ argintiu, câte un păianjen uriaş turnat din metal galben. Totul arăta ca la o casă a morţilor. De fapt asta şi era: sediul unei companii de pompe funebre, cum putu să citească apropiindu-se de poartă.
De la a doua fereastră auzi parcă o voce slabă pe un ton jos, de bas profund: ”Muritorule, stai şi gândeşte înainte de a merge mai departe. Ai făcut tot ce ţi-ai propus în viaţă? Dacă nu, întoarce-te, mai bine! După noi, nimic nu mai urmează.”
Se sperie de-a binelea. „Doamne fereşte! Ce o mai fi şi asta?” Era gata să o ia la sănătoasa, înapoi. Părul i se ridicase pe vârful capului şi senzaţia de căldură emanând prin ochi se accentuă. Realiză că frica îi producea starea aceea de ochi injectaţi de fierbinţeală, concomitent cu o senzaţie de frig prin tot restul corpului.
Se opri şi aşteptă câteva minute. Vocea repeta mesajul acela hârşâit care dura zece- cincisprezece secunde. Îşi dădu seama că era de fapt un mesaj înregistrat pe un suport magnetic oarecare, repetat apoi continu pe un „player”.
Răsuflă oarecum mai uşurat şi căută cărarea care să-l ducă spre stânga, spre deal, la adresa căutată. O găsi, porni în sus împiedecându-se de bolovanii puşi intenţionat parcă, în mijlocul drumului.
„Cum circulă oamenii ăştia pe aici?” se întrebă când fu gata-gata să cadă într-un şanţ proaspăt săpat, plin cu apă. „O fi plouat de curând pe aici?” Sări din apă şi îşi scutură piciorul, să-i iasă apa din pantof. „Măi să fie? Ăştia parcă sunt la capătul Pământului aici, nu într-o mare metropolă!”
Singura casă se zări la câteva sute de yarzi în faţă; izolată de restul lumii, parcă. Reuşi să citească adresa pe stâlpul porţii: 1313 Westholm Court. Asta era, deci.
Casa era o construcţie mare, solidă, pe două nivele. Toate ferestrele erau luminate; şi la parter şi la catul de sus.
Se apropie de uşa impozantă de la intrare şi ciocăni de mai multe ori. Nu primi nici un răspuns. Repetă gestul câteva minute dar nimeni nu se prezentă să-i deschidă.
Apăsă la început încet şi apoi mai tare pe clanţă, o deschise abia şi înaintând câţiva paşi rămase uluit.
Trei poliţişti în picioare priveau spre un corp uman întins pe pardoseală.
„O fi tipul pe care îl caut?” Privi la ceas. Era ora 11:00 p.m. Se miră cum a trecut atâta timp de când s-a despărţit de omul rezemat de pom la intrarea pe Flower Street. Îşi aminti că privise în fugă la ceas şi reţinuse că fusese 8:30 p.m. Au trecut deci două ore şi jumătate! O fi zăbovit prea mult la casa mortuară din vale? Nu-şi putea explica în nici un fel. Era vorba doar de ceasul său de înaltă clasă, cu care se şi lăuda în faţa prietenilor, nu doar pentru precizia lui, dar şi pentru preţul cu care îl cumpărase. O avere, ce mai!
„Domnule, presupun din ce cauză vă aflaţi aici la această oră. Din păcate, domnul Veron nu mai poate fi contactat. A decedat în urmă cu cel puţin trei ore. Doctorul presupune că decesul s-a produs la orele 8:30 p.m. Se pare că a suferit un atac cerebral. Nu prezintă nici un semn de viloenţă. Cel puţin la o primă examinare aici, în casă.”
Doctorul, aplecat peste cadavru, scoase un sunet de surpriză şi de teamă, parcă:
– Hei, hei, am identificat o înţepătură abia vizibilă la gât, în zona carotidei şi iată, un păianjen uriaş i-a ieşit chiar acum victimei de sub cămaşă şi fuge, uitaţi, spre scara ce duce la etaj.
Îl văzu. Era într-adevăr un păianjen impresionant, negru-brun, cu picioare lungi, subţiri, îndoite, din oţel parcă. Se îngrozi şi făcu doi paşi înapoi. Nici poliţiştii, nici doctorul nu-l putură reţine pe monstrul cu opt picioare. Dispăru pe scară cu o iuţeală uluitoare.
„Ei, în casa asta o fi plin de păianjeni, după praful şi dezordinea de peste tot.”
Câţiva tipi căutau concentraţi prin casă eventualele urme.
Un telefon pierdut pe undeva prin holul mare al acestei case prăfuite, sună îndelung. Unul dintre poliţişti îl găsi până la urmă. Asculta mesajul de la celălalt capăt al firului şi fără să pună receptorul în furcă, se adresă celorlalţi. „Domnilor, se transmite de la Centrală că manuscrisul egiptean a fost descoperit la Aeroportul Internaţional Los Angeles, disimulat într-un tub din cupru în bagajele unui pasager care urma să se îmbarce pentru cursa de Cairo de la 23:30 a companiei Arabair. Obiectul a fost recuperat iar pasagerul a fost reţinut.”
Se făcu linişte căteva momente, după care telefonul începu să sune din nou.
„Dar receptorul nu se află în furcă!” observă. Toţi cei prezenţi rămaseră încremeniţi; parcă nu se mai puteau mişca. În acel moment, filmul s-a rupt.
„Domnule Stanley, vă sunăm de zece minute fără întrerupere şi nu v-am putut trezi. Am anunţat serviciul de securitate şi am intrat în camera dumneavoastră.
Aţi solicitat aseară să fiţi trezit la 8.00 a.m. şi priviţi, s-a făcut deja ora 9:00 a.m.
Vă rugăm să ne scuzaţi!” Ieşiră în linişte.
„Măi să fie! Se pare că am dormit greu de tot; sau am avut un vis neobişnuit.?”
După ce-şi încheie programul matinal personal, căută în geamantan cutiuţa frumos împachetată. O puse în geantă şi elegant îmbrăcat, ieşi din hotel.
Cadoul special de Ziua Sfantului Valentin pentru Laura, logodnica lui studentă la University of California- Los Angeles, pornea pe drumul spre destinatarul iubit.
Dan David, Los Angeles, Februarie-08-2006.