Catafatic

Ce nume porţi pe frunte, Lumină diafană,
şi-n ce culori ţi-nvălui nemarginea suavă?
Privirea mea avidă străpunge mări de slavă,
pigmeu timid – să-şi strângă în suflet leac de rană.

Cum te numeşti, Lumină din veci nemaiapusă,
atâta de aproape, pe cât de depărtată?
Cu cât mai mic, mi-ascunde noptarea mea uitată
strălucitoarea-ţi Noapte pe fruntea mea răpusă.

Cum să-ţi numesc fiorul, Aură necuprinsă,
când ruga mea ţi-adoră umbrirea răcoroasă,
şi-şi creşte-n tine roadă deplină şi frumoasă
micimea mea de-a pururi de dorul tău aprinsă?

Atât de-a mea, de parcă din tine-am prins viaţă,
atât de cunoscută, de nu-ţi pot da un nume,
atât de strălucită de nici n-ai loc în lume…
dar cât de cald fiinţa-mi în Tine se răsfaţă!

Şi cât de-adânc mă leagă cu fir de rază vie,
că nu-mi mai pot desprinde nevoia de-a te-avea.
Şi nu ştiu cum a-ţi spune cu cât, tot mai a mea,
mă necuprinzi în tine spre când va fi să fie…