Făcând o serie de sinteze asupra sistemelor de pensii, sănătate şi şomaj pentru un client am găsit o idee interesantă asupra reformării sitemului contribuţiilor sociale.
Într-un articol mai vechi, concluzionam că \”urmărirea contribuţiilor se face prin intermediul a cinci instituţii: ANAF, Direcţia de Muncă, Casa de Asigurări de Sănătate, Casa de Asigurări Sociale şi Agenţia de Şomaj. Toate primesc inputuri foarte asemănătoare sau chiar identice şi profund inutile, deoarece nu se verifică şi practic dacă aceşti bani au fost plătiţi. Asta inseamna că în loc să fie un singur set de funcţionari publici care să proceseze un set de documente şi să gestioneze un singur set de informaţii, pe care să le distribuie potrvit necesităţilor celorlalte instituţii din administraţia publică sunt 5. Aceste 5 instituţii paralele costă mai mult decât 5 % din contravaloarea contribuţiilor încasate.
Aşa că, în locul unor discuţii sterile despre ce, cum şi cât se reduce ar trebui să se discute mult mai serios despre identificarea unor modalităţi de gestionare eficientă. Pentru companii, reducerea cu 80% ar birocraţiei aferente muncii ar fi echivalentă cu o reducere de câteva procente a CAS-ului.\”
Pe lângă aceasta, una dintre problemele cronice a sistemului nostru fiscal este faptul că nu se colectează suficient de la agenţii economici. În acest caz, nu ar fi mai bine ca ei să fie eliminaţi cu totul din ecuaţie? Ideea a fost lansată mai demult, prin 2002, de către Ilie Şerbănescu. Premisa de la care porneşte el este faptul că, atunci când s-a condiţionat direct prestaţiile de asigurări sociale de plata acestora, angajaţii au exercitat presiuni asupra angajatorilor şi aceştia au plătit, bugetul asigurărilor de sănătate având cel mai mare grad de colectare.
În acest sens, poate că o soluţie ar fi ca angajaţii să-şi plătească singuri contribuţiile la sănătate, pensii şi şomaj, eliminându-se astfel angajatorii, buni sau rău-platnici din sistem. Mai ales in conditiile informatizării, persoanele juridice trebuie să dispară ca intermediari de colectare în contul persoanelor fizice a impozitelor şi, respectiv, a contribuţiilor la sistemele publice de asigurări, urmând ca organele de colectare să aibă de a face direct, individual, cu persoanele fizice, plătitoare de impozite şi, respectiv, contribuenţi la sistemele publice de asigurări.
În prezent, din cele 51,25% CAS (+ comisionul Camerei de muncă), 17% revin angajatului, restul angajatorului. Ar fi mult mai simplu ca angajatorul să plătească şi aici o cotă unică de 16% raportată la fondul de salarii, urmând ca restul, până la un nivel care va fi considerat optim în urma unor calcule temeinice – nu ca acelea făcute pentru implementarea cotei unice – să fie plătit de angajat.
Din punct de vedere logistic nu ar fi foarte greu de pus în aplicare, în condiţiile în care peste 80% din salarii se livrează direct pe card, iar angajatul poate semna o convenţie cu banca pentru plata asigurărilor sociale.
Avantajele sistemului sunt evidente:
– companiile scapă de o birocraţie ucigătoare care le va aduce reduceri de costuri între câteva sute şi câteva zeci de mii de lei lunar;
– statul scapă de administrarea a 5 inputuri, care trebuie centralizate şi apoi defalcate pe fiecare angajat în parte;
– angajatul are garanţia că asigurările îi sunt plătite întocmai şi la timp;
– se simplifică procedurile şi se elimină erorile (conform actualului sistem, este posibil ca un angajat să fi plătit asigurările, dar ele să nu figureze în evidenţă şi invers);
– creşte gradul de responsabilizare al cetăţenilor;
– se măreşte gradul de colectare al taxelor şi se pot face predicţii mult mai ulor privind evoluţia fondurilor;
– utilizând acest sistem se pot atrage contribuţii şi de la alte categorii decât angajaţii, ca de pildă cei care lucrează în străinătate sau cei care au venituri din drepturi de autor, chirii, etc.;
Desigur, sistemul presupune şi o serie de dezavantaje:
– În primul rând, statului îi va fi dificil să mai mute banii dintr-un buzunar în altul, cum a făcut-o până acum (de la sănătate la pensii sau invers, de exemplu);
– există riscul ca o parte dintre asiguraţi să nu plătească, ci să consume banii; acest risc însă poate fi eliminat printr-o campanie de informare eficientă şi condiţionări clare;
Este evident că în România sistemul de asigurări sociale (de sănătate, pensii şi şomaj) este într-o criză profundă şi necesită o reformă serioasă. Ideea de mai sus poate fi un punct de plecare. Ceea ce încearcă în momentul de faţă să facă ministrul SĂnătăţi este doar o schimbare a unor forme, fără a ataca de fapt fodul, profund viciat.